Râsul culturii generale

Să luăm ca paradigmă râsul lui Mircea Badea de aseară, unde, în emisiunea de după ora 23, neştiind ce înseamnă stavropighie a presupus că e un subiect comic. Însă a presupus că e un subiect comic nu numai pentru că nu cunoştea înţelesul semantic al cuvântului, ci pentru că i se pare că limbajul bisericesc, special, nu are niciun rost. De ce? Pentru că teologia e pentru el o floare la ureche, în comparaţie, probabil, cu faptul de a face o emisiune ca a sa. Dacă la emisiunea în direct îţi dai cu părerea despre orice, ai umori şi distrezi lumea…probabil aşa ar trebui să stea treaba şi cu limbajul teologic: să fie un hocus-pocus umoristic.

Să nu se înţeleagă că el e marele şi singurul vinovat de neştiinţă teologică sau de fobii teologice! Am dat exemplul său pentru că e recent şi este sugestiv. Gesturi identice cu ale sale trăim aproape zilnic, de parcă cineva le trage la xerox şi le implantează în capul tuturora. Cu alte cuvinte: de ce îţi vine să râzi de lucruri care te depăşesc? Şi dacă te depăşesc şi eşti un ignorant în speţa ca atare, de ce crezi că trebuie să bagatelizezi subiectul, dacă te depăşeşte?

Complexul de inferioritate pe care îl trăieşti ca posesor de cultură generală, alături de probleme nerezolvate între tine şi Dumnezeu, între tine şi viaţă, între tine şi tot ce există nasc râsul ieftin, batjocura la adresa realităţilor teologice, blasfemia cea mai jegoasă şi de nesuportat. Trivialul blasfemiei este însă un mod de disculpare care te acuză. Pe măsură ce vrei să convingi cu tot dinadinsul că eşti redus, că eşti submediocru în domeniul înţelegerii realităţii pe atât devii impozant în sfera imprecaţiei. Drăcuitul ca la uşa cortului, înjurăturile pe teme religioase şi blasfemiile oţioase sunt moduri de autocaracterizare. Ele arată gradul tău de decadenţă exhibat cu multă lejeritate. Adică nu numai că eşti mitocan dar vrei să te şi lauzi cu asta, vrei ca să ştie toată lumea, vrei să fii perceput ca o căzătură de către toţi.

În concluzie râzi de ceea ce nu eşti când râzi de ceea ce nu cunoşti. A nu şti ceva nu e o ruşine, ci e o normalitate pentru fiinţa umană, pentru că neştiinţa noastră merge paralel cu ştiinţa nu numai în lumea de acum, ci şi în viaţa viitoare, în veşnicie. Sunt miliarde de miliarde de lucruri de cunoscut. Cunoaşterea e nesfârşită. Noi suntem creaţi de Dumnezeu cu o posibilitate nesfârşită de cunoaştere. A-ţi mărturisi neştiinţa în faţa a ceea ce trebuie să ştim şi vom şti e un act de cea mai mare normalitate şi înţelepciune. Însă a râde de ceea ce nu cunoşti, pe premisa că anumite lucruri sunt o prostie ca să le cunoşti, arată că ai rămas la faza cunoaşterii preferenţiale, la faza îmi place numai îngheţata dar nu prefer ciorba.

Cultura generală îţi oferă răspunsuri generale. Acesta e un copac, noi suntem oameni, de aici se dă drumul la computer, trebuie să faci bani ca să ai ce mânca, omul moare, inima e în partea stângă…sunt cunoştinţe iniţiale. Dacă ţi se pare o aiureală compoziţia internă a copacului, cum arată inima pe dinăuntru, ce înseamnă moarte, din ce e compus computerul şi cum a rezultat şi, la primul cuvânt, noţiune, termen pe care nu îl cunoşti râzi ca proasta în târg, nu sunt de vină termenii specializaţi şi nici cei care au cultură specială, ci e de vină cel care a rămas la baza muntelui cunoaşterii sau care nu vrea deloc să asculte, să înveţe de la cei care cunosc o ştiinţă, o realitate anume.

De aceea, militantismul pentru maimuţa lui Darwin în şcoli în defavoarea creării omului de către Dumnezeu, frica de oamenii specializaţi pentru că nu ştim noi, marele public, ceea ce spun, luarea în râs a ceea ce ne depăşeşte sunt atitudini ale unor oameni cu idei puţine şi fără perspective reale în cunoaştere. Exclusivismul nu este o atitudine ştiinţifică sau de caracter după cum nespecializarea nu produce discernământ. Dacă democraticii care cer ştiinţă fără credinţă şi militează pentru libertatea de alegere ar fi lipsiţi de idei preconcepute nu ar dogmatiza drept adevăr ultim o teorie ştiinţifică, atâta timp cât adevărul ştiinţei este adevărul cercetării continue. Dar, pentru că miza nu e ştiinţifică şi Darwin în şcoli nu e un slogan specializat, ci vine din frământări ale culturii generale, de aceea exclude orice altă posibilitate de înţelegere a realităţii, ştiinţa fiind văzută ca o dictatură a conştiinţelor şi nu ca fundamentul a ceea ce le eliberează de neştiinţă.

Ştim că nu poţi să râzi înţelept dacă nu eşti înţelept. Ar fi o cerere prea mare, eronată de altfel, din partea noastră. Însă poţi să te abţii democratic să răzi din şi prin neştiinţa proprie. Într-o cultură democratică, unde ar trebuie să fim atenţi să nu lezăm pe alţii, din spirit de excludere, nici fizic şi nici moral, râsul tâmp trebuie descurajat pentru a cultiva deschiderea spre dialog şi spre munca de cercetare. Unde nu ştii întrebi. Când vrei să cunoşti ceva faci studii, cercetezi, devii audiantul celor care au studiat problema, care s-au specializat în ea.

Dacă pentru a câştiga un proces am învăţat să ne luăm un avocat bun, tot la fel, dacă avem nevoie de fluenţa vorbirii, de vestimentaţie conformă cu slujba noastră, de decorarea casei, de înţelegere a unor probleme teologice sau de scanarea stării noastre de sănătate, trebuie să mergem la cei care sunt în măsură să ne dezlege enigmele sau să ne ajute în mod real. Ca să fim proprii unui dialog trebuie să fim proprii tematicii dialogului. Dacă suntem în afara discuţiei, a intra ca musca în lapte înseamnă a ne include acolo unde nu ne e locul şi unde nu ne putem simţi confortabil.

Dragă Mircea Badea, stavropighiile patriarhale în Biserica Ortodoxă Română sunt Mănăstirile care se înfiinţează şi se conduc direct de către patriarhul României şi de către administraţia patriarhală. Cuvântul stavropighie e un cuvânt compus, vine din limba greacă şi înseamnă, într-o traducere foarte liberă: locul unde s-a pus crucea de către patriarh, ca unul care a zidit şi sfinţit Biserica Mănăstirii respective. Deci, după cum observi, nu e nimic de râs ci doar de…învăţat.

Pr. Dorin Picioruş.