Trăim într-un veac… cu multă credinţă

precum-aduna-albina-mierea.jpg

Nu pot fi sceptic atunci când văd că fiecare crede în ceva. Nu contează dacă crede sau nu bine în prima fază a discuţiei noastre, ci contează că se crede. Ba se crede şi atunci când nu se crede în nimic. Sau când se stipulează faptul că nu e bine să crezi pentru că credinţa sau Biserica te-ar…manipula.

Oamenii îşi pun credinţa în lucru sau se lasă duşi, purtaţi de credinţa lor. Cei care cred că suntem pe cale de pieire, care văd transfigurarea lumii ca un sfârşit iminent sunt în credinţa fricii. Cei care nu aşteaptă nimic ci se bucură de clipă trăiesc în credinţa că totul se consumă şi e păcat, zic ei, ca această scurtă viaţă, după care nu mai vine nimic să fie trăită…fără adrenalină. De la credinţa fricii, deci, la o suprapotenţare a emoţiei, a credinţei în emoţii puternice.

Cel care va da mâine o floare, un buchet sau un cadou de 1 martie sărbătoreşte credinţa în iubire sau credinţa în respectul faţă de cineva, dacă nu are o credinţă ca legătură cu Dumnezeu, adică e fără credinţă. Cel care se va îmbăta astăzi noapte sau mâine, pentru că aşa procedează des, crede că trebuie să ne încredem în lipsa uzului raţiunii. Da, cea mai răspândită formă de credinţă e forma inconştientă sau forma de credinţă plină de accese extremiste. Unii nu ştiu că ei cred dar cred iar alţii vor să creadă prea mult în ceva, în ceva rupt de întreg, în care întregul nu contează.

Poţi să auzi: Cred că voi avea o familie fericită şi un trai bun./ Cred că voi lua la examen./ Cred că acest sos picant e mai bun decât celălalt./ Cred că am să mor dacă mai dau ochii cu el./ Cred că e o femeie perversă şi atâta tot./ Cred că s-a întors acasă./ Eu nu cred în nimic./ Nu cred în Dumnezeu pentru că nu m-a ajutat când mi-a fost greu./ Credinţa e pentru proşti…

Când se infirmă credinţa în Dumnezeu întotdeauna există încrederea în ceva sau în sine. Ea spune: Sunt o femeie puternică, care mă încred în puterile mele şi cred că am să reuşesc… Însă această credinţă nu are nicio precizare. Nu ştii dacă credinţa stă în cap, în inimă sau în picioare, în acţiunile ei sau într-un complex de împrejurări. Nu se întreabă dacă pentru credinţă îţi trebuie ceva anume. Sau nu se întreabă: cine a inventat credinţa sau ne-a dat posibilitatea să credem?

Cum să negi credinţa dacă ţi se pare un fapt care nu există? De ce să negi ceea ce nu există? Cel care nu ştie că crede dar crede are deschidere pentru observaţii, pentru orientare din partea altora. Cel care nu crede pentru că are o anume luptă cu Dumnezeu sau Biserica, nu contează care Dumnezeu sau Biserică, nu e receptiv la mesajele religioase pentru că e captivat de credinţa în negare. Nihilismul e o formă foarte acută de credinţă în lipsa de sens sau în imprevizibil.

Dacă crezi în soartă, în noroc, în superstiţii sau într-un melanj religios, format din idei şi practici din multe religii la un loc demonstrezi prin credinţa ta că eşti deschis spre relaţie dar nu ştii care e relaţia principală, adevărată cu Dumnezeu. De aceea oferta de religios, oferta de credinţe, în faţa căreia stai fără prea mult discernământ pare pitorească în întregime sau o negi în întregime. Însă, în fuga noastră după negare, simţim că în cadrul negării şi noi suntem negaţi, şi noi devenim o negaţie.

S-ar putea să pară o droaie de sofisme toată desfăşurarea noastră de fraze pentru cineva care nu a avut îndoieli religioase, care nu s-a luptat cu Dumnezeu sau care nu a fost necredincios/ateu/indiferent religios. Pentru cineva care nu a avut dileme cuvintele noastre cred că nu au niciun sens. Însă, sunt ferm conştient de faptul, că cineva care a ieşit din întunericul multor credinţe spre credinţa şi asceza ortodoxă, ştie că apetenţa sa pentru credinţă l-a dus la dreapta credinţă. Adică falsele credinţe, gândite şi regândite, dacă îţi pui serios problema adevărului în cadrul lor te conduc la adevărul lui Dumnezeu tocmai pentru că nu te satisfac deplin.

Credinţa inconştientă, care te face să nu te lupţi cu preoţii Bisericii, cu datinile, cu obiceiurile noastre ortodoxe te duce la credinţă, dacă cineva te luminează asupra sensului real al vieţii omului credincios. Însă e bine să crezi în ceva, în orice, decât să nu crezi în nimic. Sau e bine să nu crezi în nimic, şi numai în tine, decât să te sinucizi. E bine să faci păcatul cel mai mic, dacă tot eşti nebun după păcate, decât să-l faci pe cel mai devastator pentru viaţa ta. În logica convertirii contează receptivitatea la relaţia cu Dumnezeu şi nu atâta cunoştinţele sau cât eşti de informat în multe domenii.

Fondul bun al sufletului, necontaminarea ta cu multe fărădelegi tocmai acestea constituie baza potenţialei simţiri a lui Dumnezeu în viaţa ta. Dacă elogiezi frumosul, dacă vrei ordine, dacă vrei iubire, dacă vrei corectitudine şi încă nu crezi…atunci eşti pe calea spre credinţă. Tocmai de aceea cred că trăim într-un veac cu multe credinţe puternice. Dacă credem în ştiinţă şi tehnologie sau în prosperitate cred că e foarte uşor să credem în atotprezenţa şi iradierea plină de dragoste a lui Dumnezeu în viaţa noastră. De ce?

Pentru că avem nevoie de maşină, de computer, de telefon, dar avem nevoie şi de liniştea şi împăcarea interioară pentru a le folosi. Dacă trepidăm, dacă nu avem poftă de mâncare, dacă totul ne displace, credinţa în tehnologie şi tastele care-ţi stau în faţă nu te ajută cu nimic. Credem în tehnologie pentru că vrem informaţie, vrem comunicare, vrem noul continuu, vrem să trăim viaţa din plin. Şi sunt lucruri bune toate la un loc! Însă, ca să vrem şi să avem toate astea şi să ne simţim împliniţi trebuie să avem dreaptă credinţă în Dumnezeu.

Ca să ai o bună căsnicie trebuie să ai fidelitate şi multe…detalii. Trebuie să ştii că pe soţia ta, spre exemplu, o cheamă Elena, trebuie să nu uiţi câţi ani are, să nu uiţi care sunt prietenele ei, când împlineşte mama ei încă un an de viaţă, ce îi place şi ce nu îi place…Trebuie să ştii detalii, o mie de detalii. Dacă ai uitat un detaliu e grav. Dacă nu te-ai comportat cum trebuia iarăşi e grav. Trebuia să fii într-un anume fel şi dacă nu a fost cum trebuia e grav rău de tot.

La fel stă şi cu credinţa în Dumnezeu! Nu poţi să crezi la întâmplare în Dumnezeu. Dumnezeu e într-un anume fel, cum ne-a spus El că este şi cum Biserica Sa adevărată, Biserica Ortodoxă, a păstrat chipul adevăratei relaţii cu Dumnezeu. Dacă păzeşti poruncile Sale şi nu mergi la Biserică nu e bine. Dacă mergi la Biserică şi nu ştii în ce crezi iarăşi nu e bine. Dacă nu simţi că El este în viaţa ta pentru că tu nu mergi cum trebuie înaintea Lui…iarăşi nu e bine, nu e bine deloc.

Trebuie să crezi numai într-un anume fel. Dacă crezi în toate felurile eşti infidel. Dacă crezi şi în dogme ortodoxe şi în alte eretice e ca şi când te-ai culca cu alte femei pe lângă soţia ta. Şi dacă trebuie să crezi şi să iubeşti într-un anume fel atunci vei simţi în acelaşi fel că Dumnezeu crede şi El în tine şi te ajută să îţi trăieşti credinţa în El cu inimă din ce în ce mai luminată, mai înţeleaptă, mai iubitoare. La fel şi cu soţia: dacă o iubeşti şi crezi în ea, ea te va învăţa ce înseamnă să fii iubit şi să fii investit cu multă încredere.

Concluzia noastră e aceea că: cel mai uşor lucru e să crezi în Dumnezeu, pentru că a crede în Dumnezeu înseamnă a te regăsi pe tine însuţi. Întâlnirea ta cu Dumnezeu sau a lui Dumnezeu cu tine înseamnă dezvrăjire de multele credinţe. E o clipă, una singură de demarcaţie, de depărtare a ta de trecut, pentru că harul lui Dumnezeu te-a atins întru conştienţă şi întru simţirea ta. Când ai simţit viaţa lui Dumnezeu venind în tine, prin această consimţire cu ea, atunci, deodată, ai simţit că totul păleşte, că învii din morţi şi că prima clipă a vieţii tale e acum, e asta pe care o trăieşti.

Trăim într-un veac în care graniţele între credinţă şi necredinţă se trec uşor, după cum intri pe uşă dintr-o cameră în alta. Însă, aşa cum poţi intra pe uşă, în cameră, de o mie de ori, fără să fii conştient de nevoile tale reale, de ceea ce simţi şi vrei tu, tot la fel, poţi să ratezi de mii de ori uşa credinţei pentru că nu vrei să ai nimic consistent în viaţa ta, nimic durabil, veşnic. Trebuie să ai de-a face cu un om, cu mai mulţi oameni, cu o situaţie specială, din înrâurirea Bisericii lui Hristos, pentru ca atunci când intri pe uşă să fii conştient că intri. Şi când intri rămâi acolo, eşti altul, pentru că toate cele vechi, iată!, s-au făcut noi în viaţa ta.

Pr. Dorin Picioruş.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *