Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

1 martie şi pomenirea morţilor

curajul-nevinovatiei.jpg

Sunt multe asemănări între ghiocelul dat de 1 martie şi rugăciunea făcută de 1 martie pentru cei adormiţi ai noştri. Dăm flori celor vii şi înălţăm rugăciuni în faţa lui Dumnezeu pentru fericirea celor adormiţi ai întregii lumi. Nu se poate să nu te bucure un cadou viu, o floare, un grup de ghiocei puşi într-un mic coşuleţ, în pământ, cum nu se poate să te mâhnească rugăciunea de iertare pentru cei pe care îi iubeşti.

Floarea dăruită şi rugăciunea cu lacrimi de dor sunt semne ale iubirii. Fericirea este sensul rugăciunii, bucuria împreună cu Sfinţii şi tot fericirea e căutată atunci când arăţi că ai o vie dragoste pentru cel căruia îi faci un cadou.

Când eram mic şi duceam flori profesoarelor noastre nu conştientizam că acest gest este unul atât de personalizator, atât de delicat şi de uman. Era obiceiul, instinctul faptului de a fi delicat, în care înţelegeam că trebuie să elogiem cumva eforturile lor depuse pentru educaţia noastră. Nu doream să ies în evidenţă ci să acord evidenţă, să prezint admiraţia mea vizavi de persoanele lor, care deveniseră evidenţe în noi. Acum, la distanţa a câţiva ani, îmi dau seama că învăţătorii şi profesorii noştri şi-au meritat pe deplin evidenţierea din partea noastră, şi că nu am dăruit flori decât pentru că era un gest neapărat de făcut. Nu se putea să nu respecţi munca lor cu noi şi sârguinţa noastră pentru învăţătură, pentru a-i asculta era enormă şi cred că era mai mult decât o floare.

Da, cred, simt că este o mare bucurie să ai elevi, studenţi, doctoranzi, ucenici, copii care să te bucure prin munca, dragostea, respectul şi bunul lor simţ. Când omul devine o floare, când devine un copac sau un munte de frumuseţe atunci, fără doar şi poate, cei care au contribuit la această măreţie de frumuseţe se bucură, lăcrimează şi sunt fericiţi. Toţi cei care ne-au crescut şi educat merită florile inimilor noastre, recunoştinţa noastră şi când facem o colivă şi luăm un litru de vin şi cu trei lumânări venim la Biserică ca să îi pomenim – adică să nu-i uităm – pe toţi cei din viaţa noastră, care au trecut la Domnul, atunci arătăm, că noi, cei care am fost crescuţi ca nişte flori ne revărsăm frumuseţea noastră peste ei.

Dacă nădejdea noastră e numai în viaţa aceasta – da, Sfinte şi Dumnezeiescule Pavele! – trăim în zadar! Dacă nu există înviere şi nu trăim în ritmul învierii nu ne bucurăm de faptul că a venit primăvara, că a reînviat natura, ca semn al faptului că viaţa e şi trebuie să fie o continuă înviere în iertarea şi mila lui Dumnezeu. Însă, dacă dorul de cei care au fost în viaţa noastră şi îi simţim în noi ne face să venim şi să ne rugăm şi să îi pomenim pe ei, spre iertarea păcatelor lor şi spre viaţa de veci, atunci ritmul dumnezeiesc al primăverii îl înţelegem şi în noi. Când îţi spui dragostea nu o pierzi, ci reafirmarea o adânceşte în conştiinţa noastră, ne conştientizează şi mai mult de ea.

Dacă pe mormintele părinţilor şi bunicilor noştri lăsăm să crească bălăriile cât casa şi nu le îngrijim mormintele şi nu ne rugăm pentru ei şi nu le facem pomenirile rânduite de Sfânta Biserică arătăm că am avut şi avem o iubire şi o bucurie şi un dor mic de ei. Pentru că dorul de cineva recondiţionează mereu relaţia cu acela, ne face responsabili, ne face activi şi în această mişcare spre el se revarsă frumuseţea noastră de conştiinţă.

Nu dovedim că suntem cineva decât atunci când iubim, când suntem recunoscători şi când iertăm. Când întrecem aşteptările, când uluim, când smerim sau înmărmurim pe oameni cu revărsarea noastră de frumuseţe atunci arătăm că am învăţat, trecând prin lume, cum se împrimăvărează omul, de la Primăvara dulce Hristos, Care îndulceşte, înseninează şi umple de candoare inimile noastre.

Semnificaţia cadoului nu este cadoul ci omul. Înţelesul cadoului trimite la omul care îl face. Cadoul şi-a pierdut semnificaţia în mare parte, a devenit ceva separat de noi, atâta timp cât el nu ne mai exprimă ci este un mesaj în sine. Însă cadoul, în reala sa accepţiune, spune ceva despre tine, te reprezintă, îţi reprezintă interiorul fiinţei tale şi cel care îl acceptă, nu acceptă ceva rup de tine ci ceva care eşti tu, ceva ce este în tine. Dacă cadoul nostru este o prelungire a sentimentelor şi a conştiinţei noastre atunci reprezintă o expresie curată a unei relaţii.

Cadoul cadou este o expresie curată a sentimentelor noastre pentru oameni vii iar coliva şi parastasul [ slujba de pomenire a celor adormiţi] este expresia curată a sentimentelor noastre pentru cei adormiţi ai noştri. Cum iubirea nu cade niciodată, nu se sfârşeşte odată cu moartea, noi suntem cu iubiri în două lumi: şi aici şi dincolo. Îi avem în inimă şi pe cei adormiţi şi pe cei vii, îi avem în acelaşi cor pe toţi [ în latină cor înseamnă inimă] şi ne e dor deopotrivă şi de unii şi de alţii.

Cei adormiţi ai noştri sunt ca cei pe care îi iubim şi sunt în alte oraşe şi ţări, departe de noi. Depărtarea de ei e ca moartea: nu ai pe cine atinge, nu ai pe cine îmbrăţişa, nu ai cu cine schimba două vorbe. Şi dacă sunt departe de noi, nu ne e dor de ei? Iar dacă pe fraţii şi surorile noastre îi avem în veşnicie, Dumnezeu ştie unde, în Rai sau Iad, nu ne mai e dor de ei? Ba da! Avem un dor dureros pentru ei, un dor cu multe lacrimi, un dor ce ne sfâşie inima de durere.

Iar rugăciunea, lacrimile, pomenirile pentru ei ne astâmpără dorul şi în acelaşi timp îi bucură şi pe ei, prin harul lui Dumnezeu. Dai un telefon şi produci bucurie. La fel e şi cu rugăciunea: pe cine îl pomeneşti îl fericeşti. Pe cine îl pomeneşti îl umpli de dragostea, de dorul tău, îl faci deschis, mai deschis spre comunicarea iubirii şi în acelaşi timp, deschizându-te tu, se deschide şi el şi Dumnezeu ne umple pe toţi de lumina Sa.

Cum se deschide ghiocelul aşa se deschide şi inima spre harul lui Dumnezeu când recunoşti mila lui Dumnezeu în viaţa ta! Inima se deschide prin harul lui Dumnezeu. Inima se deschide prin adevărul dragostei pentru El. Şi cum poate fi dragoste curată fără adevăr? Cum să iubeşti pe cineva dacă nu îl cunoşti şi cum să îl cunoşti dacă el nu ţi se descoperă, dacă nu ţi se deschide?

Ci numai când floarea se deschide te umple de parfum. Şi numai când omul se deschide te umple de frumuseţe. Şi numai când rugăciunea ne deschide inimile ni se umple inima de slava Sa, care ne ridică la cunoaşterea şi înţelegerea purtării Sale de grijă continue cu noi.

Ziua de astăzi este o mărturisire a vieţii, a faptului că viaţa nu are moarte chiar dacă trece prin moarte. Moartea se dovedeşte trecere spre viaţă şi moartea se dovedeşte mai slabă decât relaţia dintre oameni. Relaţia dintre oameni e puternică pentru că dragostea e puternică, e dumnezeiască şi este iradiere din Dumnezeu care ne face vii de-a pururea.

Dacă nu aveţi bani de cadou şi de cină în oraş, daţi-i o floare celui iubit, o carte, un suc, o sărutare, o privire, un telefon, o îmbrăţişare, daţi-i un mulţumesc, un te iubesc, un iartă-mă. Adică faceţi în fiecare zi paşi mai departe în relaţiile dv. cu oamenii, pentru ca să fiţi împliniţi în viaţa dv. şi să simţiţi că vă umpleţi de frumuseţe şi nu de întuneric şi de neorânduială. Purtaţi deopotrivă pe vii şi morţi în inimile dv. ca să fiţi fideli atât unora cât şi celorlalţi şi această fidelitate nu vă va ruşina niciodată.

Pr. Dorin Picioruş.

Did you like this? Share it:

Previous

Trăim într-un veac… cu multă credinţă

Next

Cine ne iubeşte şi cine nu ne iubeşte

1 Comment

  1. Va doresc o primavara fericita!

    ………………
    Şi noi vă dorim ca întreaga viaţă să vă fie o primăvară dulce, plină de har şi de împlinire!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén