Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

A citi de pe cioburi

cioburi.jpg

Pe cine mai interesază cioburile, resturile unei vieţi care cu greu mai poate fi unificată la loc? Nu pe multă lume. Oamenii iau lucrurile aşa cum sunt: întregul de întreg şi cioburile drept cioburi. Uneori, nici cioburile vieţii lor proprii nu le mai strâng, le lasă să zacă. De lehamite. Nu vorbesc de prefacere, de muncă, de schimbare sau transfigurare, de punere la loc a celor ce s-au dizlocat la un moment dat.

E mai uşor să constaţi şi să laşi faptele să fie aşa. Dar oare, cât de uşor? Dacă o parte a trupului suferă sau e strivită, durerile sunt atroce şi omul face orice să strângă membrele trupului său la un loc, să-l facă să fie cât mai identic cu ceea ce fusese înainte. Mă întreb dacă durerile sufletului nu sunt mult mai atroce, dacă o conştiinţă făcută fărâme nu doare tot la fel (sau mai mult) ca un trup peste care a trecut un camion şi i-a strivit mâinile sau picioarele.

Probabil că e nevoie de multă morfină a patimilor ca să stingă urletele conştiinţei unei persoane care a iubit şi a trădat de multe ori, care a trecut peste cadavre ca să ajungă în postul care trebuie, care se uită în ochii celor pe care îi înşeală, care depăşeşte cu serenitate pe oamenii care ar merita locul pe care îl ocupă ea. E greu să fii victimă în lumea asta, dar e cumplit de greu să fii călău.

Despre cei care-şi doresc totuşi postul din urmă sau care îl deţin deja cu mândrie, nu mă gândesc decât ce infern trebuie să fie fericirea lor. Alteori mă gândesc că unii urcă pe ne-simţite treptele spre această demnitate, prin faptul de a-şi dori cu ardoare să parvină sau să posede lucrurile care le iau ochii… încât nu mai au timp să vadă peste cine au călcat, pe cine au lezat, pe cine au lăsat să moară. E un alt fel de urcare în autobuz sau în tramvai, un alt fel de a circula, pe strada vieţii, în care nu-ţi mai pasă dacă mai e cineva care merge alături de tine.

E un mare dar pe care Dumnezeu îl dă victimelor, să fie victime. Cine îşi dă seama, mulţumeşte cu recunoştinţă. E greu să-ţi dai seama, ca să mulţumeşti, când eşti în focul ispitelor, al durerilor şi al nedreptăţilor, dar dacă Dumnezeu te luminează ca să vezi sensul întâmplărilor vieţii, valoarea lor adâncă în veşnicie, atunci te bucuri şi nu ai cuvinte ca să exprimi ce simţi, ca să mulţumeşti îndeajuns.

Dar mai greu e pentru cel care a început să umble pe cadavre ca pe bulevard, să vadă că viaţa lui a ajuns cioburi, că inima lui e zdrenţe. Şi să lupte cu călăul care a devenit, cu nesimţirea şi nepăsarea din sine, cât şi cu intransigenţa credinţei în invariabil, a celor din jur. Cu lucrurile care sunt aşa cum sunt şi stau aşa cum stau.

Şi totuşi, omul postmodern îşi mai dă şanse la 70 de ani, să mai fie ca la 20, prin metode şi intervenţii costisitoare şi traumatizante. Dar arar îşi oferă aceleaşi şanse mari, ca să redevină un spirit tânăr şi curajos, o minte nevinovată. Inciziile pe conştiinţă şi chirurgia plastică a Bisericii, aplicată sufletului bătrân de păcate, sunt cele care ar mai putea să reconstruiască omul fragmentat de iluzii deşarte. Doar că o viaţă de libertinaj recuză traumele duhului, care să producă o adevărată revitalizare interioară.

Omul e oglinda în care se vede Dumnezeu, se văd trăsăturile Părintelui, ale Făcătorului. Dacă nu-L mai reflectă pe Dumnezeu, omul se face ţăndări, se des-figurează. În cioburi mai rezidă încă amintiri dintr-un Rai pierdut, dar dacă le lipseşte unitatea, dacă nimeni nu se apleacă să le strângă, să le recondiţioneze, până la urmă şi aceste ultime oglinzi ale chipului dumnezeiesc din om, se întunecă… Dacă ar sta să contemple aminirea unei frumuseţi pierdute, cu multă durere de inimă, omul acesta, strivit de multe evenimente, şi-ar recăpăta nostalgia întregului, dorul după reîntregirea sinelui.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it:

Previous

Muzeele unei postmodernităţi capricioase, teribiliste şi obscene

Next

Săptămâna Albă, care ne vesteşte Sfântul Post cel Mare

1 Comment

  1. Durerea fără nădejde desfigurează persoana.
    Mulţi semeni,astăzi, trăiesc această dramă a suferinţei fără speranţă. Şi când mă refer la speranţă nu am în vedere ceva mundan, ci ce ţine de relaţia cu Dumnezeu.
    Există în chipurile noastre astăzi, multă hidoşenie, hidoşenia care vine din suferinţă, da, din suferinţă.
    Şi sfinţii au suferit, şi suferă, dar suferinţa lor nu e zbârcită de hidoşenie pentru că în ei există nădejdea în Dumnezeu. Când nădejdea te împresoară în suferinţă, oricare ar fi ea, iubirea lui Dumnezeu te mângăie şi-ţi dă putere să mergi înainte.

    De ce Sfinţii Părinţi atrăgeau atenţia asupra pericolului deznădejdii pentru că ea este un fel de suferinţă stearpă, fără finalitate, sau o finalitate într-un nimic distrugător.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén