Focul lacrimilor
Intervalul de timp al Postului, în care am început să păşim, este unul care debutează cu invitaţii stăruitoare la tânguire, la sfâşierea inimii. Începutul acesta pare abrupt inserat în viaţa cotidiană seculară, dar nu e, pentru conştiinţa creştinului scrupulos, atent la planul interior al fiinţei sale.
Pentru omul de rând, lacrimile sunt numai de durere, sunt o nefericire şi el nu şi le doreşte. Creştinul ortodox ştie însă că ele sunt un mare dar de la Dumnezeu, un har şi o taină. Lacrimile de dor după Dumnezeu, de durere pentru păcatele săvârşite împotriva marii Lui bunătăţi, mai sunt numite şi baie şi botez, al doilea botez al omului, care, deşi nu e o Sfântă Taină precum Botezul însuşi, totuşi, fără acest al doilea botez nu există pocăinţă şi mântuire. Pentru că botezul lacrimilor spală haina cea prea curată pe care am îmbrăcat-o la primul Botez şi apoi am murdărit-o prin păcate multe.
Cu apă se spală trupul şi cu Duh se spală sufletul. Acesta este Sfântul Botez. Dar prin neglijenţa vieţii noastre, harul Duhului din om se întunecă, dacă el nu păstrează candela aprinsă, dacă nu face ce spune Apostolul: Rugaţi-vă neîncetat. Duhul să nu-L stingeţi (I Tes. 5, 17, 19). Şi dacă omul lasă ca flacăra harului să devină pâlpâire şi chiar să se stingă, mai are încă o şansă să se trezească din moarte, să se spele de întuneric, prin plâns şi tânguire.
Lacrimile reaprind focul interior al Duhului. Ele sunt uleiul cu care arde lumina harică în lampa sufletului nostru. Ele sunt apa care nu stinge focul, ci îl susţine, care arată buna dispoziţie a inimii noastre de a se smeri înaintea Făcătorului şi Dumnezeului său, cerându-I iertare pentru nenumărate greşeli din toată vreamea şi ceasul. Aici se biruiesc legile firii, pentru că apa e combustibil pentru foc, iar lacrimile reaprind şi întreţin focul iubirii dumnezeieşti în inimile noastre.
Plânsul aduce pe Duhul înapoi, Care Se îndepărtase pentru alegerea noastră rea, pentru indiferenţa faţă de Dumnezeul nostru, de Biserica Lui. Apa lacrimilor care ies din interiorul nostru, din ochii noştri, e o parabolă lăsată de Dumnezeu în însăşi fiinţa noastră, pentru a înţelege că această apă îşi are izvorul înlăuntrul nostru, în măruintaiele inimii, în adâncurile ei duhovniceşti. Din pământul inimii izvorăsc lacrimile şi îl adapă spre rodire de viaţă, prin împletirea cu izvoarele harului, dacă plânsul este sincer şi curat.
Românul zice: Cine ştie focul lacrimilor mele? Focul lacrimilor noastre e iubirea de Dumnezeu, e dorinţa unui incendiu interior care să ne facă vii şi proprii primirii harului. Lacrimile limpezesc şi luminează sufletul, îl întineresc, îl desprimăvărează, îl fac uşor, liniştit şi fericit. De aceea şi Sfinţii sunt pictaţi în icoane cu un triunghi mai închis la culoare sub ochi, ca să marcheze locul pe unde au curs lacrimile cele multe cu care şi-au spălat haina sufletului şi au aprins lumina dumnezeiască în candela fiinţei lor.
Psa. Gianina.