Zi: 6 martie 2008

 

Ioan Gh. Savin, Apologetica. Existenţa lui Dumnezeu, Proba ontologică, partea I-a, vol. 1, Ed. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1940, 279 p.

Autorul nostru consideră că argumentul anselmian este o înlănţuire necesară între realitate, perfecţiune şi existenţă, adică între aceste trei motivaţii apriorice, p. 72./ Dificultatea principală a argumentului constă în  pasajul, în trecerea de la lumea mintală la cea reală, p. 72/

Partizani ai argumentului: Guillaume de Conches, Hugo de St. Victor, Alexandre de Halles [întemeietorul şcolii franciscane], Bonaventura, Albert cel Mare, dar a fost contestat de Toma d’ Aquino, p. 75/

Cf. n. 1, p. 76, Toma d’Aquino se naşte în 1226 în apropierea Neapolelui tatăl său fiind marchiz. Intră în ordinul dominican în 1244, în 1246 merge la studii la Paris, unde îl întâlneşte pe Albert cel Mare. În 1248 devine lector al Universităţii din Paris şi predă „sub control”: Filosofia, Teologia şi Sentinţele. În 1257 intră în profesoratul academic ca „regent”. În 1259 merge la Roma şi predă în mai multe locuri. În 1269 e din nou profesor regent în Paris. Se va întoarce iarăşi în Italia, refuză episcopatul şi rămâne la catedra de teologie din Neapoli. Moare în drum spre Conciliul de la Lyon, pe 7 martie 1274. În Biserica Romano-Catolică e canonizat în anul 1323 de papa Ioan XXII şi e numit Divinul, Prinţ al teologiei, Doctor angelicus, Doctor universalis şi Doctor famosissimus. /

Toma, referindu-se la argumentul ontologic al lui Anselm, afirmă că ideea de Dumnezeu şi existenţa Sa deduse mental nu probează şi realitatea Lui, p. 80-81. / Autorul susţine că Toma l-a ales pe Aristotel mai degrabă decât pe Augustin ca  reper în teologia sa, p. 79, însă opera lui Toma infirmă acest lucru. /

Pe la anul 1250 Aristotel era cunoscut în Occident ca logician, fizician şi metafizician, p. 85./ Toma traduce împreună cu Wilhelm Moerbecke opera lui Aristotel în latină, p. 86 sub auspiciile papei Urban IV, p. 86./ Aristotel, din filosof prohibit în romano-catolicism, datorită lui Toma, devine Filosoful, singurul acceptat de Scolastică, p. 86./  Lui Aristotel începe să i se dea în romano-catolicism, de neînchipuit pentru noi cei de azi, aceeaşi autoritate ca şi Sfintei Scripturi, p. 86./

Toma a militat pentru o demonstraţie posteriorică a existenţei lui Dumnezeu, p. 88/ Pentru a demonstra acest lucru va utiliza logica cauzalităţii şi metoda aposteriorităţii, p. 88/

Astfel Toma formulează 5 argumente aposteriorice pentru demonstrarea existenţei lui Dumnezeu:

1. Argumentul mişcării. Mişcarea e produsă de un prim motor, p. 89-90. Argumentul mişcării este prima parte a argumentului cosmologic în genere, p. 90.

2. Argumentul cauzei. Totul porneşte de la o primă cauză, p. 90. El numeşte prima cauză : cauza eficientă primară.

3. Argumentul contingenţei lumii. Dacă lumea e trecătoare se cere să existe un absolut necesar, p. 90. Autorul nostru susţine că acest argument al contingenţei Toma l-a preluat de la arabi şi că el suferă de ontologismul imputat lui Anselm, p. 91.

4. Argumentul imperfecţiunii lumii. Această imperfecţiune a lumii cere atotperfecţiunea, p. 92. Şi acest argument e unul ontologist şi pe el îl găsim şi la Sfântul Augustin şi la Anselm, p. 92./

5. Argumentul ordinii. Astăzi e numit argumentul teleologic pentru că extrage existenţa ordinii din lume din realitatea unui Creator ce a creat-o.

Cele 5 argumente tomiste devin argumentele cosmologic şi teleologic de astăzi, p. 94./ Însă, afirmă autorul român, Dumnezeul lui Aristotel indică mai degrabă  o forţă, care nu are multe atribute ale unei religii pozitive, p. 95./În depoziţia aristotelică despre Dumnezeu ca primul motor, ca iniţiatorul mişcării în lume, Toma introduce realismul platonician substituind conceptului actualităţii  pe cel al realităţii, care implică pe cel al existenţei, p. 95./

Toma a susţinut că avem o cunoaştere confuză despre Dumnezeu, p. 95./

Ioan Duns Scotus se naşte în 1274/ 1266  în Scoţia şi moare în 1308 în Colonia. Acesta considera că voinţa umană este superioară intelectului. Va fi numit în Biserica Romano-Catolică drept Doctor subtilis [ Părintele exactităţii sau al subtilităţilor], p. 100./ Prin teologia sa acesta a subminat teologia tomistă şi fundamentele Scolasticii, p. 101. / Va proclama superioritatea voinţei faţă de intelect şi a individualului asupra universalului, p. 101./

Willian Occam [ 1300-1348], nominalist, se inspiră din gândirea lui Scotus şi militează pentru separarea filosofiei de teologie. El va propaga teoria dublului adevăr, reînviind în acelaşi timp idealismul platonician, p. 101./

Marsilius Ficinus [1433-1499] e neoplatonician, traduce din operele lui Plotin şi face observaţia justă că Aristotel nu admite în sistemul său filosofic nemurirea sufletului, p. 102./

Autorul afirmă că Renaşterea  s-a reîntors la frumuseţea clasică din opera lui Platon, p. 102-103.  O afirmaţie goală de adevăr din punctul nostru de vedere. Nu te poţi întoarce niciodată înapoi, spre o epocă din trecut, ci poţi numai să adopţi o anume orientare în formatul epocii tale, care nu va fi niciodată o copie fidelă a epocii la care aspiri. /

Luther e opozantul lui Aristotel, p. 103 iar Occidentul se întoarce spre Fericitul Augustin şi spre Platon, p. 103./

 Pr. Dorin.

Ioan Gh. Savin, Apologetica. Existenţa lui Dumnezeu, Proba ontologică, partea I-a, vol. 1, Ed. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1940, 279 p.

Citesc volumul pe care autorul i l-a dăruit, asistentului pe atunci, viitorului profesor Emilian Vasilescu, pe 17 martie 1940. Am aflat acest lucru cf. dedicaţiei de pe pagina de titlu.

Din prefaţă aflăm că apologetica foloseşte „armele raţiunii”, p. 4 în dezbaterile sale teologico-filosofice cu ştiinţa, filosofia şi teologia eterodoxă./  Căutarea şi aflarea adevărului e o severă disciplină, p. 4./ A comentat prosologiul lui Anselm după comentariul lui Koyrè, p. 5./ Summa lui Aquino a folosit-o după ed. prescurtată a lui Gonzaque Truc, p. 5./

 În acest prim volum se discută numai argumentul ontologic, p. 7/ Nu poate exista religie fără ideea de divinitate, p. 9/ Pentru religie Dumnezeu e o realitate pozitivă, p. 12./ Cunoaşterea lui Dumnezeu e prima cerinţă a fiecărei religii împotriva celor care tăgăduiesc posibilitatea, necesitatea şi utilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, p. 13./

Plotin a mărturisit faptul că a trăit 4 extaze  în viaţa lui, p. 24./ Ideea de Dumnezeu nu se poate descoperi sau inventa printr-o demonstraţie ştiinţifică, p. 30/ Credinţa e dependentă de cultură, p. 31, adică se transmite într-un limbaj cultural şi filosofic specific fiecărei epoci în parte./

Sfinţii Părinţi au folosit argumente raţionale, p. 31 pentru a prezenta cele ale credinţei noastre./ Ei au învăţat pe credincioşi prin intermediul lor dar au şi polemizat, p. 31./ Pietismului protestant îi repugnă apologetica, p. 32./ Autorul vorbeşte despre infirmităţile ateilor, p. 35./

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au folosit în scrierile lor argumentul istoric, moral, cosmologic şi teologic, însă cel ontologic e de dată recentă, p. 37./ Cel ontologic este inventat de Anselm de Canterbury [1033-1109], întemeietorul Scolasticii, dar vedem urme ale existenţei sale şi la Fericitul Augustin, spune autorul nostru, p. 37-38./ Toma d’Aquino a negat argumentul ontologic şi prin el şi Biserica Romano-Catolică, p. 38/

Teologii dogmatişti ortodocşi Macarie şi Silvestru de Canev acceptă argumentul ontologic sub latura sa psihologică, dar nu şi sub latura sa logică, p. 38/ El e respins de Dr. V. Găină, profesor de Apologetică la Facultatea Ortodoxă din Cernăuţi şi de teologul ortodox grec Andruţos, p. 38-39./ Argumentul ontologic e trecut cu vederea de mitropolitul ortodox român I. Mihălcescu, p. 39./

Autorul n. însă crede că argumentul ontologic are un adânc fond de adevăr şi o superioară putere de demonstraţie, p. 39/ Cf. n. 2, p. 41, autorul afirmă că Abelard este iniţiatorul propriu-zis al Scolasticii. / În scrierea teologică în limba latină: Cur Deus homo? [ De ce Dumnezeu S-a făcut om?], Anselm dă naştere teoriei satisfacţiei. Anselm e considerat sfânt în romano-catolicism şi numit Doctor Magnificus pentru erudiţia sa, p. 41./

În Evul Mediu, Anselm era perceput ca un alter Augustinus, p. 42./Profesorul Savin îl cinsteşte ca Sfânt al Bisericii Ortodoxe pe Sfântul Dionisie Areopagitul, p. 48 şi spune că Anselm a cunoscut teologia Sfântului Dionisie, p. 48/

***

Conţinutul textual al argumentului ontologic 

Se află în cartea lui Anselm de Canterbury: Cur Deus homo?, în introducerea ei sau în Proslogium II şi III şi se concentrează în fraza: Dumnezeul meu „Tu eşti ceva decât care altceva mai mare nu se poate cugeta [ quo magus cogitari non potest]”, cf. Idem, p. 57. Cu alte cuvinte, spune Anselm, dacă ideea de Dumnezeu există în mintea mea şi ea reprezintă ceva mai presus de care eu nu pot gândi ceva mai mare şi mai copleşitor, atunci această realitate personală, Dumnezeu, trebuie să existe şi în realitate, nu numai în mintea mea, în cugetarea mea, p. 57/

***

Primul care contestă argumentul ontologic al dovedirii existenţei lui Dumnezeu pe cale raţională al lui Anselm este călugărul romano-catolic Gaunilo. Acesta afirmă că simpla existenţă mentală a unui lucru nu ne facem să deducem din aceasta şi existenţa sa reală, p. 63./

Şi are dreptate Gaunilo când spune că ideea de Dumnezeu nu şi-o poate face niciun om credincios, p. 60, adică să o gândească de la sine, în afara Revelaţiei./ Însă Anselm credea că pentru fiinţa divină trebuie făcută o excepţie, p. 66/

Autorul afirmă că Anselm era platonician şi adeptul realismului extrem pe când Gaunilo era aristotelician şi adeptul empirismului senzualist, pentru ca să îi încadreze în definitiv  autorul nostru, pe Anselm ca: realist idealist iar pe Gaunilo ca empirist criticist  p. 67. Nu ştim însă dacă acestea sunt caracterizări personale ale autorului sau dacă le-a preluat din  mediul academic al vremii sale./

 Apriorismul logic al argumentului ontologic exclude ontologismul metafizic, p. 68/ Kant a folosit pentru prima dată noţiunea de argument ontologic, p. 68/ Anselm şi-a denumit argumentul în Proslogium: Allocutio de Dei existentia [ Vorbire despre existenţa lui Dumnezeu] iar în polemica sa cu Gaunilo: Argumentum pro insipiente [ Argument pentru cel ignorant/prost], p. 68/

Pentru Anselm argumentul era o probă apriorică, aidoma celui cosmologic şi nu postapriorică ca cel teleologic.  Dom Beda Adloch găseşte argumentul ontologic al lui Anselm drept un argument psihologic şi aposterioric, din cauză că ideea de Dumnezeu apare ca fapt empiric şi principiul raţiunii suficiente ca principiu logic, p. 69./ Anselm îşi sprijinea argumentul ontologic pe cel cosmologic, p. 70/

Pr. Dorin.