Apologetică ortodoxă cu profesorul de teologie Ioan Gh. Savin [2]

 

Ioan Gh. Savin, Apologetica. Existenţa lui Dumnezeu, Proba ontologică, partea I-a, vol. 1, Ed. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1940, 279 p.

Autorul nostru consideră că argumentul anselmian este o înlănţuire necesară între realitate, perfecţiune şi existenţă, adică între aceste trei motivaţii apriorice, p. 72./ Dificultatea principală a argumentului constă în  pasajul, în trecerea de la lumea mintală la cea reală, p. 72/

Partizani ai argumentului: Guillaume de Conches, Hugo de St. Victor, Alexandre de Halles [întemeietorul şcolii franciscane], Bonaventura, Albert cel Mare, dar a fost contestat de Toma d’ Aquino, p. 75/

Cf. n. 1, p. 76, Toma d’Aquino se naşte în 1226 în apropierea Neapolelui tatăl său fiind marchiz. Intră în ordinul dominican în 1244, în 1246 merge la studii la Paris, unde îl întâlneşte pe Albert cel Mare. În 1248 devine lector al Universităţii din Paris şi predă „sub control”: Filosofia, Teologia şi Sentinţele. În 1257 intră în profesoratul academic ca „regent”. În 1259 merge la Roma şi predă în mai multe locuri. În 1269 e din nou profesor regent în Paris. Se va întoarce iarăşi în Italia, refuză episcopatul şi rămâne la catedra de teologie din Neapoli. Moare în drum spre Conciliul de la Lyon, pe 7 martie 1274. În Biserica Romano-Catolică e canonizat în anul 1323 de papa Ioan XXII şi e numit Divinul, Prinţ al teologiei, Doctor angelicus, Doctor universalis şi Doctor famosissimus. /

Toma, referindu-se la argumentul ontologic al lui Anselm, afirmă că ideea de Dumnezeu şi existenţa Sa deduse mental nu probează şi realitatea Lui, p. 80-81. / Autorul susţine că Toma l-a ales pe Aristotel mai degrabă decât pe Augustin ca  reper în teologia sa, p. 79, însă opera lui Toma infirmă acest lucru. /

Pe la anul 1250 Aristotel era cunoscut în Occident ca logician, fizician şi metafizician, p. 85./ Toma traduce împreună cu Wilhelm Moerbecke opera lui Aristotel în latină, p. 86 sub auspiciile papei Urban IV, p. 86./ Aristotel, din filosof prohibit în romano-catolicism, datorită lui Toma, devine Filosoful, singurul acceptat de Scolastică, p. 86./  Lui Aristotel începe să i se dea în romano-catolicism, de neînchipuit pentru noi cei de azi, aceeaşi autoritate ca şi Sfintei Scripturi, p. 86./

Toma a militat pentru o demonstraţie posteriorică a existenţei lui Dumnezeu, p. 88/ Pentru a demonstra acest lucru va utiliza logica cauzalităţii şi metoda aposteriorităţii, p. 88/

Astfel Toma formulează 5 argumente aposteriorice pentru demonstrarea existenţei lui Dumnezeu:

1. Argumentul mişcării. Mişcarea e produsă de un prim motor, p. 89-90. Argumentul mişcării este prima parte a argumentului cosmologic în genere, p. 90.

2. Argumentul cauzei. Totul porneşte de la o primă cauză, p. 90. El numeşte prima cauză : cauza eficientă primară.

3. Argumentul contingenţei lumii. Dacă lumea e trecătoare se cere să existe un absolut necesar, p. 90. Autorul nostru susţine că acest argument al contingenţei Toma l-a preluat de la arabi şi că el suferă de ontologismul imputat lui Anselm, p. 91.

4. Argumentul imperfecţiunii lumii. Această imperfecţiune a lumii cere atotperfecţiunea, p. 92. Şi acest argument e unul ontologist şi pe el îl găsim şi la Sfântul Augustin şi la Anselm, p. 92./

5. Argumentul ordinii. Astăzi e numit argumentul teleologic pentru că extrage existenţa ordinii din lume din realitatea unui Creator ce a creat-o.

Cele 5 argumente tomiste devin argumentele cosmologic şi teleologic de astăzi, p. 94./ Însă, afirmă autorul român, Dumnezeul lui Aristotel indică mai degrabă  o forţă, care nu are multe atribute ale unei religii pozitive, p. 95./În depoziţia aristotelică despre Dumnezeu ca primul motor, ca iniţiatorul mişcării în lume, Toma introduce realismul platonician substituind conceptului actualităţii  pe cel al realităţii, care implică pe cel al existenţei, p. 95./

Toma a susţinut că avem o cunoaştere confuză despre Dumnezeu, p. 95./

Ioan Duns Scotus se naşte în 1274/ 1266  în Scoţia şi moare în 1308 în Colonia. Acesta considera că voinţa umană este superioară intelectului. Va fi numit în Biserica Romano-Catolică drept Doctor subtilis [ Părintele exactităţii sau al subtilităţilor], p. 100./ Prin teologia sa acesta a subminat teologia tomistă şi fundamentele Scolasticii, p. 101. / Va proclama superioritatea voinţei faţă de intelect şi a individualului asupra universalului, p. 101./

Willian Occam [ 1300-1348], nominalist, se inspiră din gândirea lui Scotus şi militează pentru separarea filosofiei de teologie. El va propaga teoria dublului adevăr, reînviind în acelaşi timp idealismul platonician, p. 101./

Marsilius Ficinus [1433-1499] e neoplatonician, traduce din operele lui Plotin şi face observaţia justă că Aristotel nu admite în sistemul său filosofic nemurirea sufletului, p. 102./

Autorul afirmă că Renaşterea  s-a reîntors la frumuseţea clasică din opera lui Platon, p. 102-103.  O afirmaţie goală de adevăr din punctul nostru de vedere. Nu te poţi întoarce niciodată înapoi, spre o epocă din trecut, ci poţi numai să adopţi o anume orientare în formatul epocii tale, care nu va fi niciodată o copie fidelă a epocii la care aspiri. /

Luther e opozantul lui Aristotel, p. 103 iar Occidentul se întoarce spre Fericitul Augustin şi spre Platon, p. 103./

 Pr. Dorin.