tablou.jpg

Ioan Gh. Savin, Apologetica. Existenţa lui Dumnezeu, Proba ontologică, partea I-a, vol. 1, Ed. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1940, 279 p.

René Descartes  apare în epoca decăderii tomismului, când exista o frenezie a libertăţii de cugetare, p. 103. Prin libertatea cugetării trebuie să înţelegem de fapt autonomizarea gândirii, dezlipirea ei de Revelaţie pentru a se cerceta singularist o anume componentă culturală, filosofică, ştiinţifică. Deci nu e nici pe departe o revoluţie în bine ci o înaintare susţinută spre un mod subiectivist de cercetare şi experiere a realităţii. /

Numele latin al filosofului amintit anterior este Renatus Cartesius şi el se naşte în martie 1596, face şcoală la iezuiţi între 1604-1612, învaţă morală şi metafizică, intră în armată [ 1617-1621], cunoaşte astfel Germania, face un pelerinaj la „icoana făcătoare de minuni” a Maicii Domnului din Loretto-Italia şi moare în 1650. Va locui 20 de ani în Olanda şi aici va fi foarte prolific în domeniul scrisului. Era un credincios romano-catolic fervent şi o converteşte la catolicism pe Maria Cristina, fiica regelui Gustav Adolf al Suediei.

Raţionalismul cartezian propus de acesta va lua locul Scolasticii, influenţând major teologia apuseană până la apariţia criticismului kantian, cf. n. 1, p. 104-105./

Descartes propagă o nouă filosofie, p. 105./ Pentru el îndoiala devine sursa siguranţei, p. 105./ El cere credinţei să îi dea un scut contra îndoielilor raţiunii, p. 105. Se observă faptul că gândirea umană începe  să fie resimţită ca antagonică cu credinţa, cu faptul de a crede. / De aceea autorul mizează foarte mult pe argumentele raţionale ale existenţei lui Dumnezeu, pentru că siguranţa existenţei lui Dumnezeu, spunea el, garantează siguranţa oricărei existenţe, p. 106/

El afirmă faptul că credinţa presupune să fii o fiinţă cugetătoare [res cogitans], p. 106./ Existenţa lui Dumnezeu devine astfel  căutarea continuă a lui Descartes, p. 107/ El e tributar, spune profesorul Savin, Fer. Augustin şi lui Anselm, p. 108/ Descartes nu căuta să facă din îndoială un sistem, ci prin înfrângerea ei dorea să ajungă spre o certitudine absolută în fiinţa sa, p. 109/

Ideea de Dumnezeu, conchide Descartes, este înnăscută în om [innata], p. 110, de către o Fiinţă care trebuie să aibă aceeaşi perfecţiune cu ideea pe care o reprezintă, p. 110. Această afirmaţie se constituie în contribuţia sa personală la argumentul ontologic al dovedirii existenţei lui Dumnezeu.  /Însă, pentru filosoful nostru, elementul fundamental în cadrul argumentului nu mai era substratul ontologic ci psihologic, p. 111./ Ideii psihice de Dumnezeu i se aplică de către Descartes principiul cauzalităţii în cadrul argumentului ontologic al lui Anselm. /

Decartes a ajuns la concluzia că existenţa obiectivă a lui Dumnezeu se impune cugetării sale, p. 114./ Kant însă era de părere că inteligenţa prescrie legile sale lucrurilor, p. 114, adică impune un ritm uman naturii în loc ca mintea/inteligenţa/raţiunea să  descopere raţiunile sădite de Dumnezeu în lucruri şi să se plieze pe ele. Şi astfel, dacă Descartes vede existenţa lui Dumnezeu numai în legătură cu mintea noastră, pentru Kant subiectivitatea gândirii noastre trebuie să se impună naturii, să domine natura, să o schimbe după cum vrem noi. Şi de aici clonare, poluare, hipertehnologie devastatoare în războaie, diverse modificări ale virusurilor şi diverse malformaţii. /

Kant va considera argumentul psihologist al lui Descartes drept o tautologie, pentru că acesta a dedus existenţa lui Dumnezeu din faptul că El există, adică existenţa din existenţă, p. 115./ Descartes separa res cogitans [lururile/lumea spirituală] de res extensa [ lumea materială], p., 119. La ce  a dus acest lucru  fatal pentru dezvoltarea mintală a lumii?  La separarea naturii de har, de energia lui Dumnezeu. Dacă considerăm că putem vedea masa, casa, pământul, pe om, fără raportarea lor la Dumnezeu şi fără harul lui Dumnezeu care le susţine în existenţă, atunci trecem, cum s-a trecut, la înnămolirea creaţiei şi la întoarcerea ei împotriva noastră şi a Creatorului ei. Dacă pervertim lucrurile şi dacă le vedem rupte de Dumnezeu nici noi şi nici ele nu mai au un sens benefic./

Descartes considera că infinitul, deşi nu poate fi cuprins de raţiune, poate fi sesizat de către ea, p. 119/  Deşi nu-L putem percepe pe Dumnezeu cel infinit, spunea el, totuşi Îl percepem, p. 120./

Kant are faţă de argumentul cartezian [cartezian de la numele lui Cartesius, adică Descartes, cum îl ştim noi] cam aceeaşi atitudine pe care a avut-o Toma faţă de cel ontologist al lui Anselm, p. 122/ Pentru Kant predicatul nu e unul real ci logic în sintagma Dumnezeu este atotputernic şi e unul real când spunem că Dumnezeu este, p. 123. Adică realitatea nu mai avea şi atributul coerenţei pentru Kant. De ce e logic faptul că Dumnezeu e atotputernic sau cum ajungem la această concluzie dacă nu am ştii cum arată Dumnezeul Revelaţiei? De ce poate fi o afirmaţie reală afirmaţia Dumnezeu este, dar atributele lui Dumnezeu nu sunt reale, dacă acest Dumnezeu trebuie să fie într-un fel? Însă Kant dorea să vorbească despre un Dumnezeu fără amprente personale, fără distincţii, după cum vom vedea în cele ce urmează./

Ca şi Gaunilo odată, Kant neagă faptul că din conceptul logic al unei fiinţe atotperfecte se poate deduce existenţa lui, p. 124./ Pentru el absoluta necesitate a unei judecăţi se constituie într-o necesitate relativă pentru un lucru, p. 125. Adică, chiar dacă ar exista o mie de motive ca să deducem faptul că Dumnezeu există, totuşi aceste motive ale noastre nu sunt absolut credibile, ci relative sau neimportante pentru demersul nostru gnoseologic./  Opoziţia sa faţă de Descartes vine din ideea că nu se poate dovedi aprioric sau ontologist existenţa lui Dumnezeu, p. 128. Adică nu se poate gândi faptul că Dumnezeu există numai în funcţie de ce putem noi să înţelegem despre Cineva care ne-a creat sau susţine toate, ci numai văzând creaţia, luând-o în calcul putem deduce că ea trebuie să aibă o cauză. /

La Kant judecata analitică se bazează pe principiul contradicţiei pe când judecata existenţială pe principiul sintezei, care e posibilă prin experienţă, p. 128. Însă greşeala fatală kantiană e aceea că desparte principiul contradicţiei de cel al sintezei. Experienţa umană dovedeşte gradul sintetic al contradicţiei. Această mâncare îmi face rău se armonizează cu afirmaţia această mâncare îmi face bine dacă privim mâncarea în funcţie de starea noastră de apetenţă pentru ea sau de sănătatea pe care o avem. Ceea ce astăzi îmi face bine mâine poate să îmi facă rău, fără ca prin asta mâncarea să fie sursa îmbolnăvirii noastre. Sau: ştiu că energia electrică dacă mă străbate produce moartea se conciliază cu afirmaţia: m-am curentat dar am scăpat cu viaţă, atâta timp cât nu sunt mort.

Însă Kant doreşte să ne convingă despre faptul că la nivelul minţii nu se pot armoniza propoziţiile  care ni se par contrare. De aici şi aversiunea sa faţă de tot ceea ce înseamnă taină sau dogmă creştină, care cere ca mintea să se depăşească pe sine, prin harul lui Dumnezeu şi nu să se închidă în sine. Potrivit falsului principiu al lui Kant  acela al noncontradicţiei eu nu pot gândi că Dumnezeu este în acelaşi timp treime de persoane dar că cele trei persoane nu au fiinţe separate ci posedă aceeaşi fiinţă dumnezeiască. Însă realitatea celulară a lucrurilor, spre exemplu, ne arată că materia, deşi dură şi sigură în afară, e formată din părţi componente într-o continuă mişcare. Experienţa sintetizează contrariile, arată că materia e în acelaşi timp stabilitate şi instabilitate după cum Dumnezeu e şi Treime şi unime. Însă, încercarea de a scoate din cadrul operaţiilor mintale factorul contradicţiilor conciliante nu duce la o idee măreaţă despre mintea umană ci la o unidimensionare a ei, la o simplificare nepermisă a puterii de cugetare.

Kant a infuzat umanităţii de după el minciuna că mintea nu poate să suporte contradicţiile, însă contradicţiile sunt modul nostru de a fi, pentru că ele ţin nu de realitate ci de puterea noastră redusă de a înţelege existenţa, pe noi înşine şi lucrurile lumii. Însă, a făcut acest lucru, pentru a impune domnia minţii singulare asupra existenţei şi pentru ca orice ins singular să dicteze arbitrat în materie de judecată, de înţelegere şi de cunoaştere. /

Autorul român vede două erori fundamentale în gândirea lui Kant: 1. concepe ideea de fiinţă supremă ca una arbitrară şi  gândită la întâmplare şi 2: circumscrie existenţa numai în sfera experienţei sensibile, p. 129. Adică noi ne ocupăm numai de cunoaşterea care cade sub simţuri şi excludem orice altă cunoaştere care ar exista în afara acesteia.

Lui Kant ideea de Dumnezeu i se părea o idee foarte utilă dar considera că ea nu poate explica existenţa lui Dumnezeu, p. 130. Pentru el ideea de Dumnezeu este un ideal, p. 130./ Lumea transcendenţei era pentru Kant lumea lucrurilor în sine, pe când lumea imanenţei era lumea experienţei, p. 135./ Autorul român consideră că găsim la Kant o secţionare arbitrară a realităţii după criterii arbitrare de cunoaştere, p. 135./

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: