zbor-concentric.jpg

Nu orice fel de ciclicitate înseamnă rutină.

Rutina lucrurilor nu înseamnă şi rutina oamenilor. Dacă un gest, o practică, un peisaj sau o acţiune oarecare devine rutină, poate să devină rutină, prezenţa unui om lângă tine (oricine, oricând) nu are cum să devină rutină. Decât dacă tu însuţi trăieşti o existenţă de hârtie, în care îţi închipui că poţi schimba persoanele ca pe un scenariu de film.

A spune că întâlnirea sau convieţuirea cu cineva a ajuns o rutină, înseamnă a te uita la oameni ca la nişte stâlpi de telegraf, sau a-ţi trăi viaţa într-un metrou aglomerat, unde oamenii sunt momente pasagere şi nu oameni. Poţi să te saturi de o mâncare, de un drum zilnic obositor, poţi să vrei să schimbi aerul, peisajul, pentru o vreme, însă nu poţi să-ţi oxigenezi familiaritatea unor persoane, înlocuind-o fără temei real, cu alte prezenţe, mereu noi, căci acest fapt este egal cu a trăi labil şi parazitar, din punct de vedere afectiv. Persoana umană este un peisaj amplu şi etern, pe care n-o oxigenează decât harul lui Dumnezeu, iar nu toanele şi capriciile.

Nu neg că şi mediul uman poate deveni nociv şi irespirabil, încât să te determine să doreşti schimbarea lui. Dar aceasta nu se datorează rutinării, ci e o necesitate impusă de vitriolarea sentimentelor şi a bunei tale credinţe, a sănătăţii tale psihice, de către alţii. Rutina înseamnă învechirea sentimentelor vizavi de un lucru, ori nu e posibil să ai sentimente învechite vizavi ceva frumos, ci doar ca aceste sentimente să se degradeze faţă de ceva care e urât, agasant, rău.

De multe ori însă, realitatea rutinei postmoderne presupune neutralitatea faptului sau a persoanei, pe care încerci să le negi. Tu le adaugi negativitate, fără ca ele să aibă, din cauza proastei tale dispoziţii sau a indisponibilităţii interioare de a înţelege şi accepta o anumită situaţie sau persoană umană. Sau rutina mai înseamnă şi refuzul ciclicităţii, al parcursului ciclic, dincolo de orice perspectivă asupra aspectului său benefic sau malefic, care nu e pus în discuţie şi particularizat.

Acest lucru se întâmplă când nu se pune accentul pe persoana umană, pe valoarea ei, ci pe sentimentele egoiste ale celui îndoctrinat de nevoia de inovaţie revitalizantă în spaţiul vieţii sale. Omul nou al capitalismului şi al postmodernităţii este cel care îngurgitează lucruri noi, care e mereu agitat de atmosfera febrilităţii orizonturilor noi: un produs nou, un magazin nou, o casă nouă, o emisiune nouă, o viaţă nouă într-un alt oraş sau un alt loc de muncă, o haină nouă, un peisaj nou, o excursie nouă. Toate noi, deşi nu e nimic nou în acestea toate.

Şi aşa, spaţiul vital al existenţei dă impresia că se înnoieşte, ca şi cum ar fi vorba de o cameră în care mai pui o plantă sau îi schimbi culoarea. Nu e sigur însă că se modifică esenţial şi spaţiul interior al vieţii, că se revitalizează cu adevărat dimensiunea lui spirituală, că ajungi să înviezi duhovniceşte prin aceste împrospătări ale rutinei. Căci până la urmă, dacă nu adaptezi mediul, oricare ar fi el, la viaţa ta profundă, nu faci, schimbându-l, decât să înlocuieşti o rutină cu alta, până vine ceasul şi mori.

Obsesia postmodernă a noului vine dintr-un abis sufletesc care simte nevoia de transfigurare, de înviere, şi nu de evenimenţialitate. Schimbarea de orizont în plan secular nu poate înlocui necesitatea fiinţială de a schimba viaţa aceasta cu orizontul veşniciei.

Aşa că rutina e de multe ori un motiv nefondat de a abjura de la îndatoriri, o falsă disperare interioară, care nu mai vede niciun sens în lucrurile şi în oamenii care o înconjoară. Dacă ne omoară rutina iubirii şi a moralităţii, cum se face că vine rutina patimilor şi a viciilor şi ne dă viaţă, ne revitalizează? E un non-sens, dar se pare că pentru unii, logica şi raţiunea, atât de invocate când e vorba de îmbrăţişa ateismul, nu mai au nicio valoare, dacă sunt folosite pentru a dejuca păcatele.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: