distanta-de-la-un-copac-la-soare.jpg

Vederea păcatelor proprii e un mare dar de la Dumnezeu. E o fericită durere, pe care trebuie să o acceptăm şi să ne uităm adânc în noi înşine, să ne conştientizăm rănile, atunci când harul dumnezeiesc ne luminează mintea.

A-ţi vedea şi a-ţi recunoaşte păcatele, cu multă durere, în ciuda abjecţiei şi a răutăţii pe care te vezi nevoit să o accepţi în contul tău, înseamnă a recunoaşte hăul nemerniciei în care ai căzut. Dar nu numai atât, ci şi a vedea abisurile sufleteşti care există în interiorul tău, chiar dacă ele sunt acum acoperite de negura păcatelor.

Ca să înţelegi că ele există, trebuie să te cobori în adâncurile smereniei, în vederea păcatelor, care însă te conduce şi la concluzia abisalităţii fiinţei tale şi a fiinţei umane, văzând că poţi să cazi la nesfârşit, dar poţi să şi urci, tot la nesfârşit.

Prăpăstiile fără fund ale sufletului pot să fie acoperite cu murdărie, sau în ele să domnească frumuseţea harului şi a smereniei.

Cel căruia i se iartă mult iubeşte mult, pentru că a coborât cu pocăinţa până în străfundurile sufletului şi a înţeles cât de adânc e chipul lui Dumnezeu în om. Acolo, în adâncuri duhovniceşti insondabile de către cei care nu se smeresc, a întâlnit mila lui Dumnezeu, pe Dumnezeu însuşi, şi a cunoscut iubirea Lui cuceritoare.

A-ţi accepta păcătoşenia mai înseamnă şi a nu mai suporta minciuna. A răbda mai bine durerile cumplite ale vederii ruinei sufleteşti şi ale căderii din părerea bună de sine în umilinţă şi tristeţe, decât a mai continua să trăieşti în ipocrizie, în presupusa siguranţă fără nici un fundament haric.

De aceea, atunci când Dumnezeu dăruieşte cuiva să-şi înţeleagă nevrednicia proprie, e mai bine să accepte această revelare şi să se adâncească în ea, decât să se răzvrătească, pentru că răzvrătirea îl menţine într-o stare de superficialitate şi de autosuficienţă, care nu îl învaţă nimic şi nu îl va conduce niciodată la înţelepciune.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: