Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Siguranţă iluzorie

reflectie-si-reflectii.jpg

Stai şi priveşti textul şi poţi să nu îl vezi. Dacă eşti un cap amestecat, supracongestionat, poţi să confunzi un cuvânt cu altul. Confuzie de grabă sau confuzie de neştiinţă. Până unde duce instrumentul filologic într-un text şi până unde duce experienţa duhovnicească într-un studiu teologic? Care sunt repercusiunile patimilor tale într-o scriere şi care e dezavantajul cărţii de tinereţe în schimbul celei de maturitate?

Tinereţea are nervul cercetării şi prea puţină viziune de ansamblu, bătrâneţea are claritate dar prea puţină putere de muncă. Mereu avem nevoie de altceva, de o altă etapă ca să o înţelegem pe cea anterioară şi ca să o judecăm la propriu. Dar, în mijlocul vâltorii, nu poţi să aproximezi viitorul. Claritatea de cleştar e retrospectivă nu atât punctuală, la zi. Ceea ce ai făcut e făcut. Însă nu ştii până unde duce claritatea ta, claritatea cu care te acuzi de prea multe lucruri când vine vorba de trecut.

Compun textele după o logică a propriului gust. Dacă sunt discutate din afara ta, a experienţei tale ele pot părea bune sau rele. De aceea, ca să mă judeci, trebuie măcar să vrei să ai timp ca să te pui în locul meu. Când mi-am dat seama că un text trebuie citit dinspre autor spre tine, vizându-l pe el, atunci am înţeles că nu pot ierarhiza textele, că nu pot pretinde ce vreau eu de la un text care nu îmi aparţine. Trebuie să judecăm cărţile în interiorul vieţii autorului, al timpului său, în interiorul grabei sale de a trăi. Îmi repugnă textele care se fac ştergându-se toată ziua ca să fie scrise la loc. Scrie şi apoi lasă aşa! Lasă aşa cu mici corecţii, dar nu de proporţii!

Ce numim claritate cu care ne privim atent, prea atent, producţia anterioară? Această claritate e de fapt o realitate din afara realităţii pe care o trăiam când scriam cartea respectivă. Dacă acum sunt clar cu cartea mea anterioară, cu cărţile mele…e un bine pentru mine sau pentru cărţi? De ce distrug sentimentele unor zile trecute, care au devenit cărţi, doar pentru că acum ştiu să scriu altfel? Nu se mai regăseşte în mine acel om, oare de loc? Sau, încercând să fac totul nou/noi, pierd din vedere că fiecare timp îşi are înţelesurile sale?

Siguranţa textului, vreau siguranţa unui text de neschimbat într-o viaţa ce se schimbă şi mă schimbă? Poate că e utopică cererea mea. Ce fel de siguranţă pot da unui text care a avut o siguranţă când l-am scris? Am scris pentru că am fost sigur că aşa trebuie să scriu. Dacă muream atunci, după ce îl scriam, atât eram, atât gândeam şi atâta era şi textul meu. De unde această supergrijă de a te revedea, de a-ţi confisca textele, de a confisca savoarea lor, dacă un timp nu seamănă cu altul?

Poate că trebuie să învăţăm să respectăm formele sentimentelor, formele pe care le-au luat sentimentele noastre. Dacă am vedea cărţile ca lucruri în sine, ca nişte entităţi separate de noi nu am mai avea tendinţa să le remodelăm. Nu separate în sensul că ar fi nişte fiinţe paralele cu noi, ci în sensul că trebuie să respectăm formatul acelui timp care a spus ceva oamenilor din acel timp şi mi-a spus şi mie multe, pentru că de aceea am scris-o.

A trebuit să port o discuţie comică, din punctul meu de vedere, cu cineva care m-a întrebat de ce nu vreau să public toate cărţile pe care le-am scris? L-am întrebat: Ţi se pare că dacă vor fi publicate ele vor fi mai bune ca nepublicate? Nu se aştepta să îl întreb acest lucru. Atunci mi-am dat seama, într-o fracţiune de secundă, că confidentul meu se uita la ce nu este cartea şi nu la ceea ce este. Pe mine nu mă interesează atât să public [deşi onlinul pe care l-am creat aici mă publică zilnic] ci să trăiesc cartea, să o scriu ca să devin filele cărţii. Şi astfel, nu mă interesează dacă cineva mă citeşte sau nu mă citeşte sau mă crede sau nu mă crede că ştiu, pot, simt, înţeleg anumite lucruri…atâta timp cât am devenit toate cărţile pe care le-am scris sau sunt mai mult decât ele.

Confidentul nu mi-a dat un răspuns. Am înţeles că viza mai degrabă publicitatea decât împlinirea întru fiinţă prin harul lui Dumnezeu şi în comuniunea cu El. Însă, se pare, că pe mine mă interesează împlinirea pe care o dă munca, studiul, exerciţiul ascetic cu mine, de fiecare clipă şi nu piedestalul pe care m-ar pune 1, 10, 1000, pentru că au auzit de la alţii, care nu m-au citit nici ei şi nici nu m-au înţeles… dar m-au văzut trecând, aşa, pe acolo… că aş fi bun de ceva…

Înţelegi de la un moment dat că nu mai trebuie să dai explicaţii despre tine sau să îţi pară rău că nu eşti înţeles, iubit, apreciat…pentru că nu are sens. Cine te înţelege, te înţelege din prima, cine nu poţi să îi cânţi toată ziua că tot insensibil, lemn tănase rămâne. Nu are sens să explici unor oameni prea grăbiţi să se audă pe ei înşişi…doar pe ei… şi care nu au timp de convorbiri ci de monologuri. Monologurile sunt pentru deprimaţi, pentru închişii din închisoare, pentru spitalul de nebuni, pentru singuratici…Dialogul e pentru oameni care se văd, care se întrevăd, care nu pot trăi fără con-vorbiri, fără co-munio, fără lucruri esenţiale de exprimat.

Ce fel de siguranţă poţi avea de la oameni care nu au siguranţă, care nu sunt stabili? Capriciozitatea e atributul pe care nu îl suportă relaţia. Nu poţi să vii, să intri, să ieşi dintr-o relaţie când vrei şi când îţi place…Pentru că relaţia cere permanenţă, echilibru şi cere să fii în toate minţile. Aşa, am mai venit pe la tine că nu te-am mai văzut de 9 ani sau te iubesc deşi nu te ascult…sunt anormalităţi. Dacă nu eşti stabil nu te mai băga în relaţii! Relaţiile sunt pentru oameni serioşi, preocupaţi, nu pentru şmecheraşi de idei. Relaţiile se ţin din adevăr, din adevărul persistenţei şi nu din apă de ploaie.

Dacă eşti instabil…lasă-ne în pace! Avem nevoie de stabilitatea pe care o oferă oamenii profunzi, stabili, necapricioşi. Vrem să clădim lucruri trainice. Vrem să înţelegem lucruri care nu se sfârşesc. De ce trebuie să cerşesc stabilitatea când ea este un dar care împlineşte reciproc? Şi să nu confundăm prietenia sau căsătoria, oricare prietenie şi oricare căsătorie cu relaţia şi cu stabilitatea! Pentru stabilitate trebuie să ai principii comune şi să mergi la unison pentru ele. Trebuie să ai lucruri în comun, să-ţi faci lucruri în comun, să le respecţi, să lupţi pentru ele şi să nu vrei să le zdrobeşti prin acte necugetate.

Un text e o răsuflare.

Un text e o regăsire.

Un text e un zvâcnet al inimii.

Un text, oricând, s-ar putea să fie ultimul….

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it:

Previous

Gândire dogmatică şi gândire ideologică

Next

Ortodoxia japoneză

2 Comments

  1. Adlitteram

    Un articol extraordinar de frumos . Trist prin adevarurile despre imperfectiunile in care ma regasesc intr-o mare proportie . Poate pt. ca sunt prea tanar . Poate ca gasesti atat de rar oameni care sa nu fie logati la imagine in detrimentul a ceea ce vor sa sondeze IMPREUNA cu oameni … cu ALTI oameni de acelasi gand…dar cati pot gusta din faptul ca talharul de pe Golgota nu era de confesiune ortodoxa ? Si mai mult , cati pot gusta fara a cadea in penibilul antiecumenismului care denota mai mult politica confesionala ? E foarte dificil sa ai relatii curate si sincere , bazate pe o ratiune care transcende simpla educatie ..chiar si a cuvintelor…ba chiar si a cuvintelor din teologie ( nu intamplator vorbeau parintii niptici despre A UMPLE VAZDUHUL CU GANDURI ) . Si totusi ca si in Liturgica , pana la libertatea Duhului trebuie sa nu parasim predaniile . Si asa suntem 99 % dintre oameni .

    Imi plac esa citesc . Mai ales cand sunt trist . Dar de la un timp am devenit constient ca Scriptura are o conotatie colosala la Sf.MAxim – intruparea Cuvantului din alta perspectiva . Nu cred in filologie desi o apreciez . Nu poate mintea sa lumineze ceea ce ramane neluminat de Domnul . Dar accept ca imi da acea ocupatie necesara ( acel lucru de mana care nu ma lasa sa lenevesc ) in asteptarea cu INDELUNGA RABDARE ( „cu timp si fara timp ) a harului .

    Legat de cartile nepublicate . Ma gandesc ca exista foarte multi tineri care s-ar bucura sa le citeasca ( vezi cazul Danion Vasile ) fiind scrise intr-un limbaj in care sa se regaseasca acel ceva care nu-l poate cuprinde slova : sentimentul din spatele literei ( acel „feeling” care iti spune ca ..posibil….celalalt apartine unui mediu in care ai crescut si tu ( ii poti simti elementele ..citind…recitind… ) .

    Relatiile vechi sau noi…pot cadea de acord asupra superficialitatii . Nu pot accepta insa verdictul definitiv . Dragostea TOATE LE POATE ..TOATE LE NADAJDUIESTE….ma gandesc ca sufletul fiind atemporal…poate sa ….dar ca sa ajung sa vad aceasta nu in teorie cum scriu acum , ci real , in practica…imi trebuie acea libertate care nu ARE TIMP DE CALCULE …mai ales de natura materiala . Inchei aici , multumind Domnului pt. ca mai exista oameni ca dv. care incercati sa va rupeti dintr-un timp pretios pt. a intra in comuniune …oricat de mult v-ar dezamagi aceasta uneori . Numai binecuvantari ! Doamne ajuta !

    P.S http://qweraz.wordpress.com/2008/03/11/despre-caderea-omului-hainele-de-piele-facerea-321/

  2. De multe ori se scrie pentru ca asa trebuie, pentru publicitare, dar de putine ori acea carte te defineste ca persoana, ca om intr-un moment in timp.

    A scrie inseamna a te jertfi si cat de mica ar fi este unica, pentru ca e ceva din fiinta ta, e ceva din interiorul tau.

    A scrie, deci a te jertfi, este asemenea cu a iubi. Scrisul este asemenea unei rugaciuni.

    In timpul scrisului timpul se opreste, nu mai exista clipa. Tu si foaia de hartie, sau monitorul calculatorului, devin adevarate cai de cunoastere a sinelui, a propriei persoane cu tot ce este ea.

    A scrie, fiind in afara scrisului, nu te imbogateste interior, nu te defineste, ci doar te mazgaleste.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén