Zi: 11 martie 2008

Ioan Gh. Savin, Apologetica. Existenţa lui Dumnezeu, Proba ontologică, partea I-a, vol. 1, Ed. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1940, 279 p.

Contribuţia la argumentul ontologic a lui Spinoza. El a plecat de la premisa că Dumnezeu, dacă e fiinţa absolută infinită trebuie să existe în mod necesar, p. 158. Cauza necesară a fost premisa lui Spinoza. / Profesorul Savin afirmă că argumentul ontologic al lui Spinoza merge pe filiera lui Descartes şi că nu diferă prea mult de al acestuia, p. 160./

Pentru autorul nostru „panteismul spinozist e mai degrabă un ateism deghizat”, p. 160./ Pierre Bayle l-a declarat pe Spinoza drept tipul clasic al ateului, p. 160./Pentru alţi comentatori ai lui Spinoza el a practicat un ateism deghizat, p. 160./ „Dumnezeul substanţă” al lui Spinoza e un concept golit de orice conţinut, p. 160./ Sistemul său e ateist şi acosmist, spune autorul, p. 162./

Schleiermacher va fi un apărător înfocat al lui Spinoza, p. 163./ Ateismul lui Spinoza s-ar trage din Talmud şi Cabală, p. 164, însă, Spinoza afirmă că tocmai din cauza acestora s-a rupt de orice religie, p. 164./ Leibniz se va dezice de Spinoza, p. 164./

Gottfried Wilhelm Leibniz se naşte în 1646 la Leipzig, combate ateismul şi materialismul epocii sale, corespondează cu Bossuet şi Newton, îl vizitează în Olanda pe Spinoza şi cu acesta ţinând corepondenţă. Leibniz pune bazele istoriei critice şi documentare, fondează Academia de Ştiinţe de la Berlin, Leipzig, Viena şi Petersburg şi moare în 1716. A fost matematician, filosof, jurist, istoric, teolog. El a descoperit calculul diferenţial în matematică în acelaşi timp cu Newton, cf. n. 1, p. 166-167./

Dacă raţionalismul deducea adevărurile descoperite de om pe baza ideilor înnăscute din om, empirismul reduce posibilitatea ajungerii la adevăr prin prisma datelor experienţei, p. 170./Leibniz afirmă că „nu este nimic în intelect, dacă nu a fost în primul rând în simţuri”, p. 170/ Însă afirmă că apriorismul este pentru adevărurile eterne, pe când aposteriorismul ne oferă adevărul din experienţă, p. 170. Cu alte cuvinte, în mod aprioric, fără nicio experienţă sau fără nicio atingere cu adevărurile eterne ca existenţa lui Dumnezeu, noi putem cunoaşte că ele preexistă nouă. Pe când, experienţa noastră directă e cea care ne duce la adevărurile posterioare faptului de a ne naşte sau la adevărurile care ţin de lumea asta. Prin acest lucru se separă sfera Religiei de sfera experienţei practice, Religia fiind eternă iar experienţa noastră neavând legătură cu ea, pentru că experienţa e supusă finitudinii noastre./

De aceea, pentru Leibniz, adevărurile eterne sunt absolut necesare, pe când cele de fapt, practice, sunt ipotetice, p. 170./ Pentru Leibniz între res cogitans şi res extensa nu există nicio corespondenţă posibilă, ci doar bizarul şi accidentalul influxus physicus, p. 171./ Din acest motiv nu putea să explice lumea materială pentru că natura era pentru el o simplă extensie a substanţei, p. 171./

Monadele gândite de el sunt simple puncte metafizice, p. 171./În comparaţie cu Spinoza, care vorbea despre o unică substanţă, Leibniz vorbeşte de pluralitatea substanţelor, p. 171./ Monadele lui Leibniz sunt înţelese ca individualităţi care se mărginesc reciproc, p. 171. Cred că avem aici bazele individualismului furibund./ Materia e văzută de el drept un conglomerat de energii spaţiale, p. 172./ Prima monadă, adică Dumnezeu, e văzută de către Leibniz ca cea care a emanat din ea, prin fulgurare, pe celelalte monade, p. 172, existenţe. Adică lumea creată este o emanaţie din fiinţa lui Dumnezeu./

Monada primă, Dumnezeul lui Leibniz, e ultima raţiune a tuturor lucrurilor şi sursa existenţelor şi a esenţelor, p. 172./ Deducând existenţa lui Dumnezeu din conceptul de monadă primă, Leibniz consideră că argumentul ontologic formulat de către Anselm şi Descartes nu e un paralogism, ci o demonstraţie imperfectă a existenţei lui Dumnezeu, p. 176./ El introduce în conţinutul argumentului ontologic conceptul de posibilitate a existenţei lui Dumnezeu, p. 176./ Însă e conştient de faptul că posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, pe baza argumentului ontologic, nu reclamă şi existenţa lui Dumnezeu, p. 178./

Dar, el ajunge la concluzia că Dumnezeu nu are oponenţi în a nu exista, p. 178./ De aceea, afirmă el, singur Dumnezeu are privilegiul de a trebui să existe, dacă existenţa Sa este posibilă, p. 179. Însă, introducerea în argumentul ontologic a posibilităţii de existenţă a lui Dumnezeu îl transformă într-o non-afirmare, într-o afirmare a suspiciunii continue. Nu se mai pune problema existenţei de fapt ci a posibilei existenţe. Însă posibila existenţă a lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu argumentul ontologic al lui Anselm care indica o fiinţă reală şi nu o fiinţă pusă sub semnul întrebării, adică un Dumnezeu ipotetic. Argumentul lui Anselm avea profil teologic, pentru că vedea umanul în relaţie cu Dumnezeu, pe când la Leibniz el are profil filosofic, pentru că scepticismul e inclus în discuţia despre ontologia umană, care ne trimite la înţelegerea existenţei lui Dumnezeu./

Astfel, dacă pentru Anselm Dumnezeu era atotmărimea [cum spune autorul român], pentru Descartes atotperfecţiunea, pentru Kant atotrealitatea, pentru Leibniz Dumnezeu e definit în termenii atotexistenţei, p. 182. /Autorul român crede că în filosofia lui Kant argumentul existenţei lui Dumnezeu e doar un derivat al raţiunii, un joc util al experienţei, care distruge orice metafizică, p. 182./Dar kantianismul a influenţat foarte mult gândirea protestantă, p. 184./

Johann Gottlieb Fichte s-a născut în anul 1762 în Germania, a studiat la Universităţile teologice din Iena, Leipzig, Wittenberg, a fost entuziasmat de filosofia lui Kant, vine la Königsberg, Kant îl apreciază pe Fichte şi îi recomandă prima carte a acestuia spre publicare. În anul 1799 e acuzat de ateism şi în 1808 rosteşte cuvântul său către naţiunea germană. Revine la ideea de Dumnezeu ca idee de prim ordin, moare în 1814, bolnav de tifos, pe când îngrijea de răniţi, cf. n. 1, p. 185-187./

Deşi Fichte era cel mai entuziast admirator al lui Kant el i-a îndreptat filosofia acestuia spre preocupări metafizice, p. 185./ Fichte începe să rescrie sistemul katian neavând ideea, iniţial, să îl modifice, p. 187./ Fichte considera că divinitatea este ordinea morală a lumii, p. 189, că divinitatea este cea care a inaugurat ordinea morală din lume, dar pentru el divinitatea nu avea existenţă personală, p. 189. / Fichte şi-a dat seama că sistemul kantian îl face pe om complet autonom, pentru că omul este cel care prescrie legile naturii şi tot omul este cel care stabileşte care sunt condiţiile imperativului categoric, p. 191. Suntem de acord cu rezultantele cercetării lui Fichte pe filosofia lui Kant. E adevărat că filosofia lui Kant a redus totul la om, la omul autonom, care dă legi naturii, care corupe natura prin legi dictatoriale şi că tot el, omul autonom, e cel care decide ce e bine sau rău. Morala nu mai vine din voia lui Dumnezeu, adevărul ştiinţei nu mai e căutat în legile date de Dumnezeu în creaţie, ci omul inventează moduri de folosire şi schimonosire ale creaţiei./

Însă, alături de antropocentrismul sistemului kantian, Fichte înţelege şi că sistemul kantian este dualist, pentru că separă inteligibilul de sensibil, lumea teoretică de cea practică, p. 191./ Dar, deşi Fichte a intuit nesperat de bine pentru noi hibele înţelegerii filofoce ale lui Kant, el ajunge să afirme că lumea e un scop în sine, p. 191, şi astfel avem afirmată, în mod deplin, autonomia lumii./ Din acest motiv, Fichte vorbeşte de conştiinţa umană ca despre una care trebuie să se cugete pe sine mai întâi de toate, p. 192./ Fără afirmarea eului propriu nu poate exista nimic şi nici nu se poate cugeta nimic, spune el, p. 192./ Adevărata naştere a omului se produce atunci când simte că este un eu, p. 192, când are conştiinţă de sine./

De aceea realitatea subiectivă este eul nostru, pe când realitatea obiectivă este non-eul, p. 193. Fără să îşi dea seama, Fichte rămâne contaminat de dualismul kantian, pentru că, chiar dacă nu mai vorbeşte despre inteligibil vs. sensibil vorbeşte despre opoziţia dintre subiectiv şi obiectiv. / Datorită faptului că el stabileşte în sistemul său filosofic primatul acţiunii, sistemul său filosofic a fost numit idealism etic sau teleologic, p. 193. De ce? Pentru că îndeplinirea scopurilor noastre era considerată singura menire a existenţei pe pământ, p. 193./

Cum ajunge totuşi să teoretizeze argumentul ontologic? Pornind de la premisa că există o identitate între existenţă şi cugetare, p. 193./Dar, deşi stipulase ca punct de plecare în filosofia sa şi în înţelegerea argumentului ontologic de la identitatea dintre ce cuget şi ce există, adică cuget cele care există, Fichte exclude din raţionamentul său ideea de divinitate personală, p. 194. La maturitate şi spre bătrâneţe însă ajunge la concluzia că trebuie să existe o existenţă obiectivă absolută din care să provină conştiinţele individuale, p. 195. De aceea la el Dumnezeu este definit în termenii atotconştiinţei, p. 195/

Fichte merge şi mai departe decât atât. El spune că eul nostru e o copie a Eului absolut, care e Dumnezeu, p. 195 ca în ideile lumii ale lui Platon. Astfel, trece de la un Dumnezeu care nu are amprentă personală la un Dumnezeu care are conştiinţă şi ale cărei copii imperfecte suntem noi înşine. Ca să îl parafrazăm pe Constantin Noica, Fichte ajunge să îl vadă pe om drept o devenire spre conştiinţă, spre conştiinţa de sine. /De aceea profesorul Savin denumeşte prima perioadă filosofică a lui Fichte o amprentă a panteismului etic, p. 195, idee la care se raliază întreaga inteligenţă romantică: fraţii Schlegel, Schleiermacher, Goethe, p. 195. Adică conta frumosul, conta valoarea, conta binele, contau valorile morale într-un cuvânt, pentru că lumea era o extensie a unui Dumnezeu fără amprentă personală, greu de definit ca energetic, dar care era văzut ca un flux de vitalitate în tot ce există. /

Consecinţele filosofiei de maturitate ale lui Fichte sunt şi mai catastrofale. Pentru el Dumnezeu nu avea amprentă personală, dar era real, era o existenţă, p. 195. Spiritualizarea excesivă a lui Dumnezeu, depersonalizarea Sa ducea realitatea Sa la limita dintre real şi ireal. / E debusolant să auzi cum religia nu te mai leagă de nimeni, pentru că Fichte consideră religia drept conştiinţa identităţii noastre cu Dumnezeu, p. 196./ Din operele sale postume, spune profesorul Savin, se poate înţelege că Fichte extrăgea existenţa lui Dumnezeu din prezenţa ideii de absolut din conştiinţa noastră finită, p. 196, adică ar fi vorbit în limitele argumentului ontologic, văzând în Dumnezeu absolutul suprem care se impune conştiinţei noastre./

Pr. Dorin.