Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 12 martie 2008

Obsesii şi insomnie

scari-cu-petale.jpg

12 martie 2008

Buna ziua, parinte

Am citit pe blogul dvs. un text interesant si util despre obsesii. Va scriu ca sa va marturisesc ca trec printr-un chin grozav de intunecat. Sufar de o tulburare obsesiv-compulsiva a personalitatii, cel putin asa am fost diagnosticat de psihiatru. Pe langa asta sufar de insomnie severa ( n-am mai dormit de 4 nopti), de depresie si de o anxietate teribila ( mor de-a dreptul de frica ).

Mai exact, a intrat un gand in mine ce-mi spune neincetat ca voi muri intrucat n-o sa mai pot dormi. Traiesc clipe de cosmar, parinte. Am ajuns sa ma gandesc numai la moarte, am slabit trupeste si sufleteste. In legatura cu obsesiile, trebuie sa va spun ca am ajuns sa stau ore intregi gandindu-ma la aceleasi lucruri. Ma invart la nesfarsit in jurul cozii, rumeg aceleasi idei, imagini si cate o zi intreaga.

Numai vad nimic dincolo de ele. Obsesiile sunt extrem de variate: analizez la nesfarsit ordinea gesturilor pe care le folosesc in timp ce ma spal; ma tot gandesc daca sa ma uit la televizor dupa ce ma rog, sau daca sa ma rog in pat sau in genunchi; pana si semnul crucii a ajuns un motiv de obsesie, iar rugaciunile sunt tot timpul cantarite, evaluate daca or fi bune, prea lungi, prea scurte, daca ma asculta Dumnezeu. Mai am si niste compulsii care-mi spun din cana in cand ca ar fi bine sa ma rog. Un fel de ganduri.

Astea sunt doar cateva ex. In plus, am dezvoltat o frica teribila fata de moarte. Mi-e teama ca ma indrept ireversibil catre moarte, pentru ca nu dorm, pentru ca nu mananc cu pofta. Insomnia si moartea sunt legate intr-un mod necesar in capul meu. Prima o cheama dupa sine pe cealalta.

Mi s-a intunecat de tot sufletul, parinte. Nu mai stiu ce sa fac. Mi-e teama ca a venit iadul peste mine. Psihiatrul mi-a dat niste pastile pe care le-am rejectat. Somniferul n-a functionat, iar antidepresivul imi provoca greata. Mai trebuie sa amintesc ca momentan sunt somer, asa ca nu beneficiez de dreptul la ingrijire medicala decat contra cost. Vedeti dar in ce situatie ma aflu. Poate ca va intrebati de ce va scriu. Va scriu ca sa va cer ajutorul, oricare ar fi acesta: un gand bun, o incurajare, un sfat, o indrumare. Spuneti-mi cum sa ma lupt cu tot cosmarul asta !

Am impresia ca m-a parasit si Dumnezeu sau ca eu m-am indepartat de El.

Va multumesc,

Florin.

***

Domnule Florin,

nu v-a parasit Dumnezeu si nici nu e de netrecut tot acest cosmar real, pe care imi pare rau ca il traiti!

Accesele de prea multa luciditate apar pentru ca dati atentie, va concentrati asupra detaliilor.

Nu trebuie sa acceptati ca aceste lucruri sunt pozitive ci trebuie sa fiti ferm convins ca sunt manifestari demonice in viata dv., cu care dv. nu trebuie sa pactizati interior.

Incercati sa vorbiti cu cineva orice, pe orice tema, sa iesiti din casa, sa va plimbati, ca sa va rupeti de gandurile dv.

Daca incercati sa mancati, sa va oxigenati creierul mergand la aer bun si daca spuneti tuturor acestor ganduri ca nu le vreti, ca nu le acceptati…suntem siguri ca veti face pasi buni spre vindecarea dv. de depresie.

Va multumim pentru scrisoare, va dorim sa va linistiti si sa auzim vesti fericite de la dv!

Pr. Dorin Picioruş.

Povestea lui „eşti mare duşmănos şi invidios” sau…restul e tăcere

Un ţigan venea săracu’ tocmai de la mama…, da, de pe coclauri. Văzuse pe marii virtuozi cum cântă, îi auzise îndelung, şi n-a mai suportat să stea pe tuşă. Un orgoliu prostesc l-a lovit din senin. Dorea să se facă oricum de cacao, decât să mai fie un anonim.

Deşi răguşit, deşi incompetent, deşi penibil, ţiganu avea un gând al lui, aidoma celui al fetei preşedintelui Băsescu: să fie nambăr oan. Da…La cota de sus a penibilului nu îţi dai seama că eşti ratat. Şi persişti în a fi prost, nesimţit, un încurcă lume…

În ciuda faptului că el cânta la o sărmană muzicuţă, jerpelită ca vai de ea, ţiganu nostru dorea să fie în staful celor mai buni muzicieni, deşi el nu fusese niciodată muzician. El dorea/doreşte pe locul 1, să fie numai acolo, pe locul 1, pe locul 1…pentru că nu mai suportă să fie neglijat.

Dar el nu fusese niciodată băgat în seamă. El fusese neglijat dintotdeauna. Însă, pentru că unii dintre confraţii lui, din când în când, mai trăgeau câte o ironie scuturătoare pe tema lui, sărmanul ţigan, credea că este în centrul atenţiei.

În ce an se întâmplau toate astea? Ce mai contează!…Cert e, că pentru cei care doresc să fie numbăr oani, oricât de penibili pot fi resimţiţi, s-a făcut cântecul următor:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MQG3ASBhW6E]

Semnele de deasupra au fost… tăcere. Nu tăcerea mieilor atunci când ei sunt sacrificaţi, ci tăcerea dezgustului. Oare poate înţelege ţiganul de locul 1…că e penibil, că e dezgustător să nu îţi dai seama că eşti penibil?! Oare îţi dai seama, cititorule, cum se poate întâmpla asta, în 2008, într-o lume în care penibilul este comestibil?

Da…restul e zâmbet.

Semnat: un elev de 9 spre 10, în afara a 40 de greşeli de ortografie.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul al 20-lea [podcast]

http://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2007/03/12-martie-sf-simeon_noul_teolog.jpg

Download this episode (24 min)

Pr. Dorin.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul al 19-lea [podcast]

http://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2007/03/12-martie-sf-simeon_noul_teolog.jpg

Download this episode (13 min)

Pr. Dorin.

„Cazania” Sfântului Varlaam al Moldovei [I]

Caracteristicile profund religioase ale culturii româneşti până în secolul al XVIII-lea, cf. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. Fundaţiei Culturale române, Bucureşti, 1996, p.202-203:

„Literatura noastră veche a evoluat în condiţii cu totul deosebite de acelea în care s-au dezvoltat marile literaturi din Occident. În occident, traducerea Bibliei şi a cărţilor sfinte a fost precedată de o perioadă lungă de trei-patru veacuri, în care perioadă a înflorit literatura profană în limba naţională.

Limba literară în Occident s-a şlefuit deci în creaţiile literare ale jonglerilor, trubadurilor şi scriitorilor profani. Cu totul altfel se prezintă lucrurile la noi. Limba scrisă apare la noi întâi în Scripturile Sfinte şi se formează, ca limbă literară, în textele religioase până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când apare istoriografia moldovenească în limba naţională. Dar chiar după apariţia cronicilor, singurele cărţi care se tipăresc la noi şi se răspândesc peste toate ţinuturile româneşti, menţinând unitatea credinţei şi a graiului, sunt textele sfinte. Cronicile s-au răspândit pe o rază mai restrânsă şi numai prin copii manuscrise.

Literatura religioasă – canonică şi apocrifă – a format astfel, în primele veacuri, singura hrană intelectuală a întregii societăţi [fiind apreciată şi îmbrăţişată ca spiritualitate şi cultură care îi era propice şi îi aparţinea – n.n.]. Ea a creat o mentalitate religioasă care se dezvăluie în toate manifestările poporului: artistice, sociale şi politice.

Clerul […] ocupă în structura societăţii un loc de frunte. Am arătat la p. 44-45 că mănăstirile au fost cele dintâi focare de cultură ale noastre. […] De la aceste focare s-au aprins, cu vremea, luminile pe lângă scaunele eparhiale şi pe lângă bisericile de oraşe şi chiar de sate – pretutindeni unde s-au găsit vlădici ori preoţi cărturari şi inimoşi. Astfel clerul a ajuns să fie aproape singura clasă cultă”.

Limba folosită în Biserică şi în administraţie era slava veche sau paleoslava. Aceasta până în secolul XVI, când diaconul Coresi deschide seria tălmăcirilor şi a tipăriturilor în limba română, deşi oratorie în limba românească şi traduceri sporadice au existat şi anterior:

„Textele lui Coresi au intrat la rândul lor în mâinile mitropolitului Varlaam, şi astfel de la Varlaam la Simeon Ştefan, de la aceştia la mitropolitul Dosoftei şi în sfârşit până la Biblia lui Şerban [1688] şi până la Antim Ivireanu, timp de două veacuri şi jumătate, a fost o continuă elaborare a textelor sacre, o continuă frământare de a găsi, pentru cugetarea biblică în formă naţională, nu numai cuvântul cel mai expresiv şi cel mai precis, dar cuvântul care să fie în acelaşi timp înţeles în toate ţinuturile româneşti…

Dar prin această necontenită frământare în căutarea cuvântului expresiv, cu rezonanţă în toate cuprinsurile româneşti, în aflarea unui ritm armonios la care să poată fi adaptată melodia bizantină, acolo unde o cereau necesităţile liturgice, s-a creat limba noastră literară.

Cu această muncă de tălmăciri s-a pregătit şi drumul limbii naţionale spre altar. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mitropolitul Dosoftei în Moldova şi mai târziu mitropolitul Antim Ivireanu în Muntenia se pun în fruntea marii reforme de a introduce graiul românesc în altar, traducând amândoi cărţile necesare ritualului creştin [folosindu-se şi de traduceri anterioare şi ţinând enorm de mult cont de tradiţia transmisă până la ei. Ei mai mult au dat o formă literară şi o curgere preafrumoasă limbii – n.n.]. A fost acesta un mare câştig pentru cultura religioasă a poporului nostru, fiindcă popoarele catolice nici azi nu ascultă slujba religioasă în limba naţională”.

Cartojan scria acestea în prima jumătate a secolului XX. Deşi el însuşi nu era credincios, recunoaşte că aceeaşi gândire religioasă era foarte familiară şi cronicarilor (p. 205-206). Concluzia sa este:

„Prin munca necontenită şi plină de trudă a clerului s-a ajuns ca ţările noastre să devină, în pragul veacului al XVIII-lea, focarele din care radia lumina culturii în tot Răsăritul Ortodox, oprimat sub stăpânire turcească. […] A tăia latura religioasă din istoria literaturii româneşti înseamnă a renunţa la cunoaşterea trăsăturii celei mai caracteristicile din cultura noastră veche şi la una din feţele ei de glorie”.

Varlaam şi a sa Carte românească de Învăţătură (Cazania) din 1643, cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii din Bucureşti, , 1998, p. 341-355.

Varlaam, născut Vasile Moţoc, într-o familie de răzeşi, a intrat în monahism la Mănăstirea Secu şi a fost ucenic al lui Anastasie Crimca. A avut o strânsă relaţie de prietenie cu Sf. Petru Movilă, care participă la înscăunarea ca Mitropolit a Sf. Varlaam, după cum şi acesta a fost prezent la cea a Sf. Petru Movilă, ca Mitropolit al Kievului. Sf. Petru Movilă îl citează în Jurnalul său pe ieromonahul Varlaam, care i-a povestit o minune a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, din 1610, când acesta a salvat cetatea de atacul cazacilor zaporojeni.

Varlaam a ajuns din arhimandrit direct mitropolit al Moldovei, datorită virtuţilor sale. La intronizarea sa a predicat vestitul teolog constantinopolitan Meletie Syrigos. În 1639 a fost unul din cei trei candidaţi la scaunul de Patriarh al Constantinopolului. În 1645 a scris Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc, text adoptat de către al doilea Sinod ortodox de la Iaşi şi transmis românilor transilvăneni. Tipărită în 1643, Cazania a fost „veritabila carte proteguitoare a cugetării ortodoxe româneşti” (p. 342).

Ea a avut o circulaţie extraordinară în toate cele trei ţări româneşti, fiind retipărită la Alba Iulia în 1699, sub titlul Chiriacodromion (în traducere liberă: calea domnească), de către Mihail Ştefan, ucenicul Sfântului Antim Ivireanul, în încercarea de a împiedica Uniaţia.

Cartea românească de învăţătură coboară din omiletica bizantină (pagina de titlu este semnificativ vegheată de cei trei Sfinţi Ierarhi, Ioan Chrisostom, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, marii Părinţi ai elocinţei de amvon) şi participă, laolaltă cu Evangheliile cu învăţătură munteneşti (Govora – 1642, Mănăstirea Dealu – 1644) şi cu cea de-a doua Cazanie coresiană [1581], reeditată de popa Dobre la Bălgrad [Alba Iulia], în anii 1640-1641, la acel splendid banchet al prozei oratorice româneşti de la jumătatea secolului al XVII-lea.” (ibidem.)

Cazania apare cu cheltuiala lui Vasile Lupu, în tiparniţa trimisă de Sf. Petru Movilă [dacă nu cumva era mai veche] şi instalată la Mănăstirea Trei Ierarhi. Este „o carte de teologie ortodoxă” dar şi „o scriere cu accente polemice” (ibidem). A dominat proza oratorică românească a secolului al XVII-lea şi se împrumută masiv din ea în Evanghelia cu învăţătură de la Mănăstirea Dealu.

Încă din 1637, Varlaam îi scria într-o scrisoare adresată ţarului Mihail Feodorovici despre „dorinţa de a traduce pe limba românească cartea Sfântului Calist, Cuvântări la Sfânta Evanghelie„.

Cazania este o traducere. Atanasie Popa consideră că Varlaam a publicat o traducere prealabilă şi că traducătorul ar fi fost preotul Urs din Cotiglet (interpretând o informaţie dintr-un codice scris în 1680, în care se vorbeşte despre o „păucenie dintru păuceniia lui io Alexandru Vodă din ţara Moldovei”). Dan Horia Mazilu consideră însă că traducătorul este, fără îndoială, Varlaam.

Drd. Gianina Picioruş

Wow! Apogeul răcnetului, hip hop, aplauze, spume la gură, dezevanghelizare…senzaţional de buturugă

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=P5zw-qfrLpQ]

Pr. Dorin.

Apologetică ortodoxă cu profesorul de teologie Ioan Gh. Savin [5]

zbor-in-lumina.jpg

Ioan Gh. Savin, Apologetica. Existenţa lui Dumnezeu, Proba ontologică, partea I-a, vol. 1, Ed. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1940, 279 p.

Friedrich Wilhelm Schelling se naşte în 1775 în Germania, face teologie şi filosofie, prieten cu Hegel şi Hölderlin, moare la 79 de ani, în 1854. Schelling a militat în cărţile sale pentru crezul că natura e însufleţită şi că e nevoie de spiritualizarea materiei, n. 1, p. 199-200. Însă conceptul de natură însufleţită va avea răsunet spre exemplu la Nitzsche, unde natura era văzută ca o fiinţă vie, cu o viaţă a ei absconsă, deşi nu prea conta, nici la unul şi nici la celălalt, în ce constă această viaţă a naturii, cine a făcut natura şi ce înseamnă în fapt spiritualizarea ei./

Schelling e tributar lui Fichte, spune autorul român, p. 199./ Însă, dacă Fichte egaliza spiritul nostru cu Dumnezeu, Schelling ridică natura pe acelaşi plan cu spiritul, p. 200. Adică Fichte închidea transcendenţa în subiectivitate pe când Schelling vorbea de un materialism viu, spiritualizat, oricât de utopică poate părea ideea de materialitate vie care să nu fie spirit dar să fie identică cu spiritul./

Profesorul Savin spune că Schelling avea un limbaj colorat, p. 200. Ce înseamnă asta? Că folosea multe imagini vii în opera sa, preluate din experienţa cotidiană sau că avea accese de trivialitate?/ Schelling afirmă că natura nu e scândura pe care se rostogoleşte spiritul pentru a ajunge la conştiinţa de sine, ci scara pe care spiritul urcă spre a ajunge la această conştiinţă de sine, p. 200-201./ Pentru el natura are în sine spirit, ea e dinamică şi evoluează, pentru că spiritul şi materia sunt tot una, numai că au trepte diferite de conştiinţă, p. 201. Aici găsim, trasă la xerox, presupoziţia lui Darwin, că viaţa pe pământ a luat fiinţă printr-o evoluţie transformistă a materiei, a materiei considerate ca vii şi autonomă, care are diferite trepte de conştienţă./

Astfel, adept al materialismului spiritualist, Schelling pune semnul de egalitate între materie şi spirit iar Absolutul, Dumnezeul său, este un Absolut nediferenţiat, p. 201, deci fără amprentă personală. Adică El există dar nu ştim cum este şi nici nu ne interesează asta. Pe el îl interesa însă acest mod al naturii, al vieţii naturii care e o apariţie inexplicabilă./

Schelling afirmă însă o viaţă, un mod de a fi dinamic al omului cât şi al materiei. Pentru el spiritul naşte idei, şi materia are potenţe, virtualităţi. Ideile şi potenţele sunt cele două forme de manifestare ale realităţii primordiale, spune Schelling, p. 203./ Dar, deşi afirmă existenţa unui Absolut nediferenţiat, fără culoare personală, în argumentul său ontologic el neagă existenţa lui Dumnezeu şi nu o exprimă pozitiv, pentru că negaţia ne cere să aducem o evidenţă a Sa, p. 208./Şi Schelling ajunge la concluzia, negând existenţa lui Dumnezeu, că prin negarea lui Dumnezeu, ajungem la concluzia că Dumnezeu este suprema idee pe care o poate avea un om şi de aceea Dumnezeu există cu necesitate, p. 208.

Cu alte cuvinte, dacă încerci să negi tot ce ştii despre Dumnezeu sau că există un Dumnezeu, ajungi să constaţi că cea mai mare idee pe care o poate avea omul e aceea că Dumnezeu există şi că există nu numai oricum ci că e necesar să existe pentru că e cea mai mare idee a noastră de existenţă. Se observă că exploatarea personală a argumentului ontologic de către Schelling se învârte tot la nivelul subiectivităţii, pentru că nu e afirmată existenţa lui Dumnezeu ca atare, în mod obiectiv în relaţie cu noi, ci ea decurge din faptul că cea mai mare idee pe care putem să ne-o facem este ideea de Dumnezeu./

Pentru Schelling filosofia începe să devină tot mai mult o teologie, pentru că filosofia la el era religioasă şi creştină, p. 209/Schelling a fost un apărător constant atât al posibilităţii cât şi al valabilităţii argumentului ontologic în dovedirea existenţei lui Dumnezeu, p. 211./

Georg Wilhelm Friedrich Hegel [ 1770-1831] se naşte în Stuttgart-Germania, într-o familie protestantă de nivel mediu. Face studii de teologie protestantă la Tübingen. A scris în 1795 Viaţa lui Iisus, în 1807 publică Fenomenologia spiritului şi moare la 61 de ani răpus de holeră, n. 1, p. 212-213./

Filosofia sa, spune profesorul Savin, e profund teologică, p. 214./ În protestantism Hegel e pus pe aceeaşi treaptă cu Toma d’Aquino în catolicism, spune autorul nostru, fiind considerat sistematizatorul protestantismului, p. 215./ Pentru Hegel filosofia era chemată la a fi evidenţiatoarea raţiunii religiei, p. 216./Cf. n. 3, p. 216-217 se pare că Viaţa lui Iisus a lui Hegel a deschis seria diverselor Vieţi ale lui Iisus din mediul protestant, scrise de fraţii Baur, David Fr. Strauss etc., care au tematică raţionalistă./

Autorul român crede că Hegel a fost mai reţinut în afirmaţii în cartea sa referitoare la viaţa pământească a Domnului, pe când Drews, Couchoud şi alţii au ajuns la interpretări foarte fanteziste./ Pentru Hegel existenţa înseamnă a fi fără altă determinare, p. 217. Despre ideea devenirii în p. 218./Sinteza dintre existenţă şi esenţă formează conceptul, p. 218./ Însă, pentru Hegel, conceptele nu sunt abstracţiuni pure, p. 218. Ideile erau văzute de către Hegel ca nişte concepte generale şi conceptele erau văzute ca fiind foarte aproape de viaţă, p. 219./

În filosofia lui Hegel Dumnezeu era perceput ca Spiritul absolut, p. 219./ Lumea era văzută ca fiind raţională pentru că e opera Raţiunii supreme a lui Dumnezeu, p. 219. / Dumnezeu e supremul concept care cuprinde în sine toate conceptele, spune Hegel, p. 220./

În argumentul său ontologic însă introduce o viziune revelaţională, adică teologică, în care cunoaşterea e vătută ca venind de la Dumnezeu spre noi şi nu invers. Tocmai de aceea Hegel afirmă că nu putem urca de la finit la infinit pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu, p. 223./ Pentru el identitatea dintre concept şi existenţă în fiinţa lui Dumnezeu nu era un paralogism, p. 225, pentru că Dumnezeu e acel ceva care nu poate fi cugetat decât ca existând şi care închide existenţa însăşi în conceptul Său, p. 225. Din punctul nostru de vedere Hegel e primul filosof care s-a ocupat de argumentul ontologic al lui Anselm şi care a identificat ideea de Dumnezeu cu existenţa Sa de facto. Însă, această identificare e tributară teologiei şi nu filosofiei. La această afirmaţie Hegel a ajuns ca un teolog protestant care se supune Revelaţiei dumnezeieşti. Niciunul dinaintea lui nu au pus semul egal între conceptul de Dumnezeu şi realitatea lui Dumnezeu. Odată cu el conceptul de Dumnezeu are concreteţe, dar Hegel nu prea bate monedă pe amprenta personală a lui Dumnezeu chiar dacă El e Spiritul sau Raţiunea supremă./

Friedrich Schleiermacher se naşte în Breslau-Germania în 1768 şi moare la Berlin în 1834. E profesor de teologie protestantă, e impregnat de filosofia lui Spinoza, separă teologia de morală şi filosofia de ştiinţă, cf. n. 1, p. 230./

El vorbeşte de sentimentul totalei dependenţe de Infinitul absolut, care e Dumnezeu, p. 230./ Însă, raportarea Sa la Dumnezeu este anti-raţionalizantă, pentru că Dumnezeu nu poate fi raţionalizat ci numai simţit, p. 230. Din nou avem o raportare teologică şi nu filosofică în cadrul argumentului ontologic, sau, de fapt, vorbim despre o desfiinţare a sa în cadrul filosofiei lui Schleiermacher./

Religia este pentru acesta sentimentul totalei dependenţe de Dumnezeu, p. 230-231, de aceea respinge cunoaşterea raţională a lui Dumnezeu, p. 231, fiind un promotor al pietismului.

Victor Cousin conduce în Franţa mişcarea spiritualistă, p. 235. Se naşte la Paris în 1792 şi moare la Cannes în 1882. A fost un eclectic şi considera că trinitarea Adevăr-Bine-Frumos e identică cu Sfânta Treime, fapt pentru care orice atac la adevărurile filosofiei sale în percepea ca pe un atac adus creştinismului însuşi, n. 1, p. 237-238./ Dumnezeu era văzut ca Raţiunea universală care se reflectă în raţiunea umană, p. 239/ Dumnezeu este explicat în cadrul argumentului său ontologic pe prezenţa absolutei evidenţe şi necesităţi a lui Dumnezeu, p. 241./

Auguste Comte se naşte în 1798 în Franţa, într-o familie modestă din Montpellier, îl cunoaşte pe Saint-Simon, moare în 1857, cf. n. 1, p. 244-245./ Comte este şi el un pozitivist, curent filosofic fondat de Conte de Saint Simon [ 1760-1825], acestuia din urmă aparţinându-i sintagma: filosofie pozitivă. „Noul creştinism” al lui Saint-Simon se fundamenta pe filantropia creştină, p. 224./

Comte neagă însă tot ce se poate în filosofia sa. El neagă Absolutul, p. 246, neagă faptul că există teologie sau metafizică, p. 247, căci pentru el singura căutare reală a omului e ştiinţa, p. 247./ Însă, deşi nega şi existenţa lui Dumnezeu şi a teologiei, implicit a Revelaţiei, profesorul Savin consideră că el nu era un ateu ci un agnostic, p. 248. Asta dacă o spunem eufemistic, pentru că cineva care neagă pe Dumnezeu, neagă Revelaţia, neagă totul nu poate fi un agnostic ci un ateu grosier./

Autorul român consideră că Pasteur, deşi era un pozitivist ca şi Comte, a fost un creştin practicant, p. 250. Slabe speranţe…

Punctul de vedere personal al profesorului Savin, vizavi de toată contribuţia la argumentul ontologic discutată până acum, se regăseşte în cap. 8 al primului volum de care ne ocupăm, începând cu p. 255. Sintetizăm pe puncte:

1. Existenţa este un moment cugetat, p. 264, adică e supus înţelegerii, poate fi înţeles.

2. Dumnezeu şi existenţa Lui nu trebuie separate niciodată pentru că ele sunt identice, p. 266.

3. Ideea de Dumnezeu nu poate fi cugetată decât ca reprezentând o existenţă, p. 266-267.

4. Existenţa determinată [ adică existenţa creaturilor n.n.] nu este o existenţă ca Dumnezeu care e în afară de timp şi spaţiu, p. 269.

5. În „Eu sunt Cel ce sunt” se cuprinde atât unicitatea cât şi singularitatea fiinţei lui Dumnezeu, p. 273.

6. Orice existenţă există pentru că Dumnezeu există, p. 274.

7. Dumnezeu e o realitate primordială, p. 275.

Concluzia finală a primului volum şi a profesorului Savin: „ideea de Dumnezeu, dată cu necesitate cugetării noastre, implică pe cea a existenţei [ Sale n.n.], fiindcă existenţa însăşi nu poate fi cugetată decât numai prin ideea absolută a lui Dumnezeu”, p. 278.

Însă concluzia sa e teologică şi nu filosofică. S-a observat de-a lungul celor 5 articole dedicate primului volum al cărţii că filosofii care s-au ocupat timp de câteva secole cu argumentul ontologic nu au un punct comun de gândire, că fiecare are o viziune proprie şi că nu au putut răspunde la condiţiile argumentului ontologic decât bazându-se pe teologie sau negând-o.

Argumentul ontologic al lui Anselm, care e un răspuns dat nebunului din Psalmi, care spune că nu există Dumnezeu [ zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu…] are fundament teologic. Tocmai de aceea, preluat de către filosofi, nu a primit nicio dezlegare în afara Revelaţiei. Când Hegel, teolog protestant, spune că trebuie să vedem ca fiind identice ideea de Dumnezeu şi existenţa lui Dumnezeu o spune ca teolog şi nu ca filosof. Pentru că Dumnezeul Revelaţiei, Care Se descoperă lumii ne-a învăţat că Dumnezeu nu e un concept, un nume gol, ci că este Cel care ne vorbeşte şi există şi e Unicul care există prin excelenţă sau Singura realitate care există de Sine.

Considerăm că încercările non-teologice de dovedire a existenţei lui Dumnezeu sunt un eşec, după cum s-a observat, şi ele nu lămuresc problema noastră, nu ne duc la credinţa în Dumnezeu, ci doar schimbă datele problemei în cadrul argumentului ontologic, falsificându-i intenţia, care era aceea de a converti/convinge pe cel nebun/necredincios că Dumnezeu există.

Pr. Dorin.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno