Apologetică ortodoxă cu profesorul de teologie Ioan Gh. Savin [5]

Ioan Gh. Savin, Apologetica. Existenţa lui Dumnezeu, Proba ontologică, partea I-a, vol. 1, Ed. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1940, 279 p.

Friedrich Wilhelm Schelling se naşte în 1775 în Germania, face teologie şi filosofie, prieten cu Hegel şi Hölderlin, moare la 79 de ani, în 1854. Schelling a militat în cărţile sale pentru crezul că natura e însufleţită şi că e nevoie de spiritualizarea materiei, n. 1, p. 199-200. Însă conceptul de natură însufleţită va avea răsunet spre exemplu la Nitzsche, unde natura era văzută ca o fiinţă vie, cu o viaţă a ei absconsă, deşi nu prea conta, nici la unul şi nici la celălalt, în ce constă această viaţă a naturii, cine a făcut natura şi ce înseamnă în fapt spiritualizarea ei./

Schelling e tributar lui Fichte, spune autorul român, p. 199./ Însă, dacă Fichte egaliza spiritul nostru cu Dumnezeu, Schelling ridică natura pe acelaşi plan cu spiritul, p. 200. Adică Fichte închidea transcendenţa în subiectivitate pe când Schelling vorbea de un materialism viu, spiritualizat, oricât de utopică poate părea ideea de materialitate vie care să nu fie spirit dar să fie identică cu spiritul./

Profesorul Savin spune că Schelling avea un limbaj colorat, p. 200. Ce înseamnă asta? Că folosea multe imagini vii în opera sa, preluate din experienţa cotidiană sau că avea accese de trivialitate?/ Schelling afirmă că natura nu e scândura pe care se rostogoleşte spiritul pentru a ajunge la conştiinţa de sine, ci scara pe care spiritul urcă spre a ajunge la această conştiinţă de sine, p. 200-201./ Pentru el natura are în sine spirit, ea e dinamică şi evoluează, pentru că spiritul şi materia sunt tot una, numai că au trepte diferite de conştiinţă, p. 201. Aici găsim, trasă la xerox, presupoziţia lui Darwin, că viaţa pe pământ a luat fiinţă printr-o evoluţie transformistă a materiei, a materiei considerate ca vii şi autonomă, care are diferite trepte de conştienţă./

Astfel, adept al materialismului spiritualist, Schelling pune semnul de egalitate între materie şi spirit iar Absolutul, Dumnezeul său, este un Absolut nediferenţiat, p. 201, deci fără amprentă personală. Adică El există dar nu ştim cum este şi nici nu ne interesează asta. Pe el îl interesa însă acest mod al naturii, al vieţii naturii care e o apariţie inexplicabilă./

Schelling afirmă însă o viaţă, un mod de a fi dinamic al omului cât şi al materiei. Pentru el spiritul naşte idei, şi materia are potenţe, virtualităţi. Ideile şi potenţele sunt cele două forme de manifestare ale realităţii primordiale, spune Schelling, p. 203./ Dar, deşi afirmă existenţa unui Absolut nediferenţiat, fără culoare personală, în argumentul său ontologic el neagă existenţa lui Dumnezeu şi nu o exprimă pozitiv, pentru că negaţia ne cere să aducem o evidenţă a Sa, p. 208./Şi Schelling ajunge la concluzia, negând existenţa lui Dumnezeu, că prin negarea lui Dumnezeu, ajungem la concluzia că Dumnezeu este suprema idee pe care o poate avea un om şi de aceea Dumnezeu există cu necesitate, p. 208.

Cu alte cuvinte, dacă încerci să negi tot ce ştii despre Dumnezeu sau că există un Dumnezeu, ajungi să constaţi că cea mai mare idee pe care o poate avea omul e aceea că Dumnezeu există şi că există nu numai oricum ci că e necesar să existe pentru că e cea mai mare idee a noastră de existenţă. Se observă că exploatarea personală a argumentului ontologic de către Schelling se învârte tot la nivelul subiectivităţii, pentru că nu e afirmată existenţa lui Dumnezeu ca atare, în mod obiectiv în relaţie cu noi, ci ea decurge din faptul că cea mai mare idee pe care putem să ne-o facem este ideea de Dumnezeu./

Pentru Schelling filosofia începe să devină tot mai mult o teologie, pentru că filosofia la el era religioasă şi creştină, p. 209/Schelling a fost un apărător constant atât al posibilităţii cât şi al valabilităţii argumentului ontologic în dovedirea existenţei lui Dumnezeu, p. 211./

Georg Wilhelm Friedrich Hegel [ 1770-1831] se naşte în Stuttgart-Germania, într-o familie protestantă de nivel mediu. Face studii de teologie protestantă la Tübingen. A scris în 1795 Viaţa lui Iisus, în 1807 publică Fenomenologia spiritului şi moare la 61 de ani răpus de holeră, n. 1, p. 212-213./

Filosofia sa, spune profesorul Savin, e profund teologică, p. 214./ În protestantism Hegel e pus pe aceeaşi treaptă cu Toma d’Aquino în catolicism, spune autorul nostru, fiind considerat sistematizatorul protestantismului, p. 215./ Pentru Hegel filosofia era chemată la a fi evidenţiatoarea raţiunii religiei, p. 216./Cf. n. 3, p. 216-217 se pare că Viaţa lui Iisus a lui Hegel a deschis seria diverselor Vieţi ale lui Iisus din mediul protestant, scrise de fraţii Baur, David Fr. Strauss etc., care au tematică raţionalistă./

Autorul român crede că Hegel a fost mai reţinut în afirmaţii în cartea sa referitoare la viaţa pământească a Domnului, pe când Drews, Couchoud şi alţii au ajuns la interpretări foarte fanteziste./ Pentru Hegel existenţa înseamnă a fi fără altă determinare, p. 217. Despre ideea devenirii în p. 218./Sinteza dintre existenţă şi esenţă formează conceptul, p. 218./ Însă, pentru Hegel, conceptele nu sunt abstracţiuni pure, p. 218. Ideile erau văzute de către Hegel ca nişte concepte generale şi conceptele erau văzute ca fiind foarte aproape de viaţă, p. 219./

În filosofia lui Hegel Dumnezeu era perceput ca Spiritul absolut, p. 219./ Lumea era văzută ca fiind raţională pentru că e opera Raţiunii supreme a lui Dumnezeu, p. 219. / Dumnezeu e supremul concept care cuprinde în sine toate conceptele, spune Hegel, p. 220./

În argumentul său ontologic însă introduce o viziune revelaţională, adică teologică, în care cunoaşterea e vătută ca venind de la Dumnezeu spre noi şi nu invers. Tocmai de aceea Hegel afirmă că nu putem urca de la finit la infinit pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu, p. 223./ Pentru el identitatea dintre concept şi existenţă în fiinţa lui Dumnezeu nu era un paralogism, p. 225, pentru că Dumnezeu e acel ceva care nu poate fi cugetat decât ca existând şi care închide existenţa însăşi în conceptul Său, p. 225. Din punctul nostru de vedere Hegel e primul filosof care s-a ocupat de argumentul ontologic al lui Anselm şi care a identificat ideea de Dumnezeu cu existenţa Sa de facto. Însă, această identificare e tributară teologiei şi nu filosofiei. La această afirmaţie Hegel a ajuns ca un teolog protestant care se supune Revelaţiei dumnezeieşti. Niciunul dinaintea lui nu au pus semul egal între conceptul de Dumnezeu şi realitatea lui Dumnezeu. Odată cu el conceptul de Dumnezeu are concreteţe, dar Hegel nu prea bate monedă pe amprenta personală a lui Dumnezeu chiar dacă El e Spiritul sau Raţiunea supremă./

Friedrich Schleiermacher se naşte în Breslau-Germania în 1768 şi moare la Berlin în 1834. E profesor de teologie protestantă, e impregnat de filosofia lui Spinoza, separă teologia de morală şi filosofia de ştiinţă, cf. n. 1, p. 230./

El vorbeşte de sentimentul totalei dependenţe de Infinitul absolut, care e Dumnezeu, p. 230./ Însă, raportarea Sa la Dumnezeu este anti-raţionalizantă, pentru că Dumnezeu nu poate fi raţionalizat ci numai simţit, p. 230. Din nou avem o raportare teologică şi nu filosofică în cadrul argumentului ontologic, sau, de fapt, vorbim despre o desfiinţare a sa în cadrul filosofiei lui Schleiermacher./

Religia este pentru acesta sentimentul totalei dependenţe de Dumnezeu, p. 230-231, de aceea respinge cunoaşterea raţională a lui Dumnezeu, p. 231, fiind un promotor al pietismului.

Victor Cousin conduce în Franţa mişcarea spiritualistă, p. 235. Se naşte la Paris în 1792 şi moare la Cannes în 1882. A fost un eclectic şi considera că trinitarea Adevăr-Bine-Frumos e identică cu Sfânta Treime, fapt pentru care orice atac la adevărurile filosofiei sale în percepea ca pe un atac adus creştinismului însuşi, n. 1, p. 237-238./ Dumnezeu era văzut ca Raţiunea universală care se reflectă în raţiunea umană, p. 239/ Dumnezeu este explicat în cadrul argumentului său ontologic pe prezenţa absolutei evidenţe şi necesităţi a lui Dumnezeu, p. 241./

Auguste Comte se naşte în 1798 în Franţa, într-o familie modestă din Montpellier, îl cunoaşte pe Saint-Simon, moare în 1857, cf. n. 1, p. 244-245./ Comte este şi el un pozitivist, curent filosofic fondat de Conte de Saint Simon [ 1760-1825], acestuia din urmă aparţinându-i sintagma: filosofie pozitivă. „Noul creştinism” al lui Saint-Simon se fundamenta pe filantropia creştină, p. 224./

Comte neagă însă tot ce se poate în filosofia sa. El neagă Absolutul, p. 246, neagă faptul că există teologie sau metafizică, p. 247, căci pentru el singura căutare reală a omului e ştiinţa, p. 247./ Însă, deşi nega şi existenţa lui Dumnezeu şi a teologiei, implicit a Revelaţiei, profesorul Savin consideră că el nu era un ateu ci un agnostic, p. 248. Asta dacă o spunem eufemistic, pentru că cineva care neagă pe Dumnezeu, neagă Revelaţia, neagă totul nu poate fi un agnostic ci un ateu grosier./

Autorul român consideră că Pasteur, deşi era un pozitivist ca şi Comte, a fost un creştin practicant, p. 250. Slabe speranţe…

Punctul de vedere personal al profesorului Savin, vizavi de toată contribuţia la argumentul ontologic discutată până acum, se regăseşte în cap. 8 al primului volum de care ne ocupăm, începând cu p. 255. Sintetizăm pe puncte:

1. Existenţa este un moment cugetat, p. 264, adică e supus înţelegerii, poate fi înţeles.

2. Dumnezeu şi existenţa Lui nu trebuie separate niciodată pentru că ele sunt identice, p. 266.

3. Ideea de Dumnezeu nu poate fi cugetată decât ca reprezentând o existenţă, p. 266-267.

4. Existenţa determinată [ adică existenţa creaturilor n.n.] nu este o existenţă ca Dumnezeu care e în afară de timp şi spaţiu, p. 269.

5. În „Eu sunt Cel ce sunt” se cuprinde atât unicitatea cât şi singularitatea fiinţei lui Dumnezeu, p. 273.

6. Orice existenţă există pentru că Dumnezeu există, p. 274.

7. Dumnezeu e o realitate primordială, p. 275.

Concluzia finală a primului volum şi a profesorului Savin: „ideea de Dumnezeu, dată cu necesitate cugetării noastre, implică pe cea a existenţei [ Sale n.n.], fiindcă existenţa însăşi nu poate fi cugetată decât numai prin ideea absolută a lui Dumnezeu”, p. 278.

Însă concluzia sa e teologică şi nu filosofică. S-a observat de-a lungul celor 5 articole dedicate primului volum al cărţii că filosofii care s-au ocupat timp de câteva secole cu argumentul ontologic nu au un punct comun de gândire, că fiecare are o viziune proprie şi că nu au putut răspunde la condiţiile argumentului ontologic decât bazându-se pe teologie sau negând-o.

Argumentul ontologic al lui Anselm, care e un răspuns dat nebunului din Psalmi, care spune că nu există Dumnezeu [ zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu…] are fundament teologic. Tocmai de aceea, preluat de către filosofi, nu a primit nicio dezlegare în afara Revelaţiei. Când Hegel, teolog protestant, spune că trebuie să vedem ca fiind identice ideea de Dumnezeu şi existenţa lui Dumnezeu o spune ca teolog şi nu ca filosof. Pentru că Dumnezeul Revelaţiei, Care Se descoperă lumii ne-a învăţat că Dumnezeu nu e un concept, un nume gol, ci că este Cel care ne vorbeşte şi există şi e Unicul care există prin excelenţă sau Singura realitate care există de Sine.

Considerăm că încercările non-teologice de dovedire a existenţei lui Dumnezeu sunt un eşec, după cum s-a observat, şi ele nu lămuresc problema noastră, nu ne duc la credinţa în Dumnezeu, ci doar schimbă datele problemei în cadrul argumentului ontologic, falsificându-i intenţia, care era aceea de a converti/convinge pe cel nebun/necredincios că Dumnezeu există.

Pr. Dorin.