Caracteristicile profund religioase ale culturii româneşti până în secolul al XVIII-lea, cf. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. Fundaţiei Culturale române, Bucureşti, 1996, p.202-203:

„Literatura noastră veche a evoluat în condiţii cu totul deosebite de acelea în care s-au dezvoltat marile literaturi din Occident. În occident, traducerea Bibliei şi a cărţilor sfinte a fost precedată de o perioadă lungă de trei-patru veacuri, în care perioadă a înflorit literatura profană în limba naţională.

Limba literară în Occident s-a şlefuit deci în creaţiile literare ale jonglerilor, trubadurilor şi scriitorilor profani. Cu totul altfel se prezintă lucrurile la noi. Limba scrisă apare la noi întâi în Scripturile Sfinte şi se formează, ca limbă literară, în textele religioase până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când apare istoriografia moldovenească în limba naţională. Dar chiar după apariţia cronicilor, singurele cărţi care se tipăresc la noi şi se răspândesc peste toate ţinuturile româneşti, menţinând unitatea credinţei şi a graiului, sunt textele sfinte. Cronicile s-au răspândit pe o rază mai restrânsă şi numai prin copii manuscrise.

Literatura religioasă – canonică şi apocrifă – a format astfel, în primele veacuri, singura hrană intelectuală a întregii societăţi [fiind apreciată şi îmbrăţişată ca spiritualitate şi cultură care îi era propice şi îi aparţinea – n.n.]. Ea a creat o mentalitate religioasă care se dezvăluie în toate manifestările poporului: artistice, sociale şi politice.

Clerul […] ocupă în structura societăţii un loc de frunte. Am arătat la p. 44-45 că mănăstirile au fost cele dintâi focare de cultură ale noastre. […] De la aceste focare s-au aprins, cu vremea, luminile pe lângă scaunele eparhiale şi pe lângă bisericile de oraşe şi chiar de sate – pretutindeni unde s-au găsit vlădici ori preoţi cărturari şi inimoşi. Astfel clerul a ajuns să fie aproape singura clasă cultă”.

Limba folosită în Biserică şi în administraţie era slava veche sau paleoslava. Aceasta până în secolul XVI, când diaconul Coresi deschide seria tălmăcirilor şi a tipăriturilor în limba română, deşi oratorie în limba românească şi traduceri sporadice au existat şi anterior:

„Textele lui Coresi au intrat la rândul lor în mâinile mitropolitului Varlaam, şi astfel de la Varlaam la Simeon Ştefan, de la aceştia la mitropolitul Dosoftei şi în sfârşit până la Biblia lui Şerban [1688] şi până la Antim Ivireanu, timp de două veacuri şi jumătate, a fost o continuă elaborare a textelor sacre, o continuă frământare de a găsi, pentru cugetarea biblică în formă naţională, nu numai cuvântul cel mai expresiv şi cel mai precis, dar cuvântul care să fie în acelaşi timp înţeles în toate ţinuturile româneşti…

Dar prin această necontenită frământare în căutarea cuvântului expresiv, cu rezonanţă în toate cuprinsurile româneşti, în aflarea unui ritm armonios la care să poată fi adaptată melodia bizantină, acolo unde o cereau necesităţile liturgice, s-a creat limba noastră literară.

Cu această muncă de tălmăciri s-a pregătit şi drumul limbii naţionale spre altar. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mitropolitul Dosoftei în Moldova şi mai târziu mitropolitul Antim Ivireanu în Muntenia se pun în fruntea marii reforme de a introduce graiul românesc în altar, traducând amândoi cărţile necesare ritualului creştin [folosindu-se şi de traduceri anterioare şi ţinând enorm de mult cont de tradiţia transmisă până la ei. Ei mai mult au dat o formă literară şi o curgere preafrumoasă limbii – n.n.]. A fost acesta un mare câştig pentru cultura religioasă a poporului nostru, fiindcă popoarele catolice nici azi nu ascultă slujba religioasă în limba naţională”.

Cartojan scria acestea în prima jumătate a secolului XX. Deşi el însuşi nu era credincios, recunoaşte că aceeaşi gândire religioasă era foarte familiară şi cronicarilor (p. 205-206). Concluzia sa este:

„Prin munca necontenită şi plină de trudă a clerului s-a ajuns ca ţările noastre să devină, în pragul veacului al XVIII-lea, focarele din care radia lumina culturii în tot Răsăritul Ortodox, oprimat sub stăpânire turcească. […] A tăia latura religioasă din istoria literaturii româneşti înseamnă a renunţa la cunoaşterea trăsăturii celei mai caracteristicile din cultura noastră veche şi la una din feţele ei de glorie”.

Varlaam şi a sa Carte românească de Învăţătură (Cazania) din 1643, cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii din Bucureşti, , 1998, p. 341-355.

Varlaam, născut Vasile Moţoc, într-o familie de răzeşi, a intrat în monahism la Mănăstirea Secu şi a fost ucenic al lui Anastasie Crimca. A avut o strânsă relaţie de prietenie cu Sf. Petru Movilă, care participă la înscăunarea ca Mitropolit a Sf. Varlaam, după cum şi acesta a fost prezent la cea a Sf. Petru Movilă, ca Mitropolit al Kievului. Sf. Petru Movilă îl citează în Jurnalul său pe ieromonahul Varlaam, care i-a povestit o minune a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, din 1610, când acesta a salvat cetatea de atacul cazacilor zaporojeni.

Varlaam a ajuns din arhimandrit direct mitropolit al Moldovei, datorită virtuţilor sale. La intronizarea sa a predicat vestitul teolog constantinopolitan Meletie Syrigos. În 1639 a fost unul din cei trei candidaţi la scaunul de Patriarh al Constantinopolului. În 1645 a scris Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc, text adoptat de către al doilea Sinod ortodox de la Iaşi şi transmis românilor transilvăneni. Tipărită în 1643, Cazania a fost „veritabila carte proteguitoare a cugetării ortodoxe româneşti” (p. 342).

Ea a avut o circulaţie extraordinară în toate cele trei ţări româneşti, fiind retipărită la Alba Iulia în 1699, sub titlul Chiriacodromion (în traducere liberă: calea domnească), de către Mihail Ştefan, ucenicul Sfântului Antim Ivireanul, în încercarea de a împiedica Uniaţia.

Cartea românească de învăţătură coboară din omiletica bizantină (pagina de titlu este semnificativ vegheată de cei trei Sfinţi Ierarhi, Ioan Chrisostom, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, marii Părinţi ai elocinţei de amvon) şi participă, laolaltă cu Evangheliile cu învăţătură munteneşti (Govora – 1642, Mănăstirea Dealu – 1644) şi cu cea de-a doua Cazanie coresiană [1581], reeditată de popa Dobre la Bălgrad [Alba Iulia], în anii 1640-1641, la acel splendid banchet al prozei oratorice româneşti de la jumătatea secolului al XVII-lea.” (ibidem.)

Cazania apare cu cheltuiala lui Vasile Lupu, în tiparniţa trimisă de Sf. Petru Movilă [dacă nu cumva era mai veche] şi instalată la Mănăstirea Trei Ierarhi. Este „o carte de teologie ortodoxă” dar şi „o scriere cu accente polemice” (ibidem). A dominat proza oratorică românească a secolului al XVII-lea şi se împrumută masiv din ea în Evanghelia cu învăţătură de la Mănăstirea Dealu.

Încă din 1637, Varlaam îi scria într-o scrisoare adresată ţarului Mihail Feodorovici despre „dorinţa de a traduce pe limba românească cartea Sfântului Calist, Cuvântări la Sfânta Evanghelie„.

Cazania este o traducere. Atanasie Popa consideră că Varlaam a publicat o traducere prealabilă şi că traducătorul ar fi fost preotul Urs din Cotiglet (interpretând o informaţie dintr-un codice scris în 1680, în care se vorbeşte despre o „păucenie dintru păuceniia lui io Alexandru Vodă din ţara Moldovei”). Dan Horia Mazilu consideră însă că traducătorul este, fără îndoială, Varlaam.

Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: