Un ţigan venea săracu’ tocmai de la mama…, da, de pe coclauri. Văzuse pe marii virtuozi cum cântă, îi auzise îndelung, şi n-a mai suportat să stea pe tuşă. Un orgoliu prostesc l-a lovit din senin. Dorea să se facă oricum de cacao, decât să mai fie un anonim.

Deşi răguşit, deşi incompetent, deşi penibil, ţiganu avea un gând al lui, aidoma celui al fetei preşedintelui Băsescu: să fie nambăr oan. Da…La cota de sus a penibilului nu îţi dai seama că eşti ratat. Şi persişti în a fi prost, nesimţit, un încurcă lume…

În ciuda faptului că el cânta la o sărmană muzicuţă, jerpelită ca vai de ea, ţiganu nostru dorea să fie în staful celor mai buni muzicieni, deşi el nu fusese niciodată muzician. El dorea/doreşte pe locul 1, să fie numai acolo, pe locul 1, pe locul 1…pentru că nu mai suportă să fie neglijat.

Dar el nu fusese niciodată băgat în seamă. El fusese neglijat dintotdeauna. Însă, pentru că unii dintre confraţii lui, din când în când, mai trăgeau câte o ironie scuturătoare pe tema lui, sărmanul ţigan, credea că este în centrul atenţiei.

În ce an se întâmplau toate astea? Ce mai contează!…Cert e, că pentru cei care doresc să fie numbăr oani, oricât de penibili pot fi resimţiţi, s-a făcut cântecul următor:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MQG3ASBhW6E]

Semnele de deasupra au fost… tăcere. Nu tăcerea mieilor atunci când ei sunt sacrificaţi, ci tăcerea dezgustului. Oare poate înţelege ţiganul de locul 1…că e penibil, că e dezgustător să nu îţi dai seama că eşti penibil?! Oare îţi dai seama, cititorule, cum se poate întâmpla asta, în 2008, într-o lume în care penibilul este comestibil?

Da…restul e zâmbet.

Semnat: un elev de 9 spre 10, în afara a 40 de greşeli de ortografie.

Did you like this? Share it: