Nichita Stănescu şi cuvintele care au sens de la Dumnezeu

Nichita Stănescu a inserat, de multe ori, idei teologice în poemele sale. În contextul politic al epocii în care scria el, nu se putea însă cugeta în acest fel, religios-mistic despre poezie, şi nici măcar nu se putea presupune o asemenea interpretare. Comunismul a impus o cumplită reţinere şi o distorsionare a oricărei evidenţe care ţinea de Ortodoxie şi de religie, atitudine care, din nefericire, continuă să fie promovată şi cultivată ca o mare valoare – poate singura la care se ţine cu dinţii – până în ziua de astăzi.

Însă Nichita ascundea adesea, sub imagini poetice de o noutate şocantă, adevăruri vechi şi multiple exprimări valabile din punct de vedere ortodox. Să luăm, de pildă, poemul Poveste sentimentală, din volumul O viziune a sentimentelor (1964):

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Cuvintele acestui poem par să nu aibă foarte mult sens, par aleatorii, adolescentin aşezate, ca şi iubirea despre care e vorba; şi Nichita a fost destul de des perceput ca un poet ludic, ca unul care se joacă prea mult în cuvinte şi cu cuvintele. Însă, ca toţi marii noştri poeţi, şi la fel ca Eminescu, Nichita a privit foarte mult în urmă, a admirat şi a iubit acele texte vechi în care, sub cuvinte, sub mantaua lingvistică, se aflau sensuri profunde, sensurile religioase ale lumii.

Critica a subliniat – deşi nu a înţeles prea bine – fascinaţia şi dragostea poetului pentru Ghilgameş şi epopeile vechi, însă Nichita era destul de familiar şi cu literatura română veche, cu marii Ierarhi scriitori ai neamului sau cu cronicarii care erau perfect integraţi în aceeaşi gândire ortodoxă, căci clirosul şi laosul (clerul şi poporul) aveau o gândire unitară în acele vremuri.

Convingerea noastră este că Nichita, dacă ar fi trăit alte vremuri şi s-ar fi putut exprima liber, ne-ar fi spus mult mai multe, despre tainele poeziei sale, şi că de multe ori se exprima în parabole poetice, pentru că nu putea fi absolut sincer, cu cei care l-ar fi putut imediat cataloga de mistic, absurd, nostalgic al vremurilor apuse, şi cu încă multe alte etichete, care l-ar fi scos din circuitul publicistic şi literar al vremii. Ori Nichita avea nevoie ca de aer să comunice, nu să scrie literatură de sertar. El iubea oamenii şi dorea să vorbească cu ei, sperând că vor înţelege câte ceva din subtext.

Când spunea că vede cuvinte nu folosea doar o metaforă, ci vroia să expună adevărul profund, o realitate a sufletului său, aceea că vedea dincolo de cuvinte, că aceste cuvinte nu sunt numai echivalentul sensului lor contemporan, înţelesului lor modern, ci că ele au adâncimea repercutării în aceste sensuri a biografiilor umane şi a istoriei naţionale, care le-au asumat. Vorbim aici tocmai despre ceea ce Ortodoxia vorbeşte tot timpul: despre tradiţie, istorie, profunzime spirituală, înţelepciune abisală.

În poemul acesta, dar şi în general în opera nichitiană, abisurile tradiţiei, ale istoriei şi existenţei umane vin să invadeze cotidianul, contemporaneitatea care se vrea insulară, debranşată de la origini, după propria ideologie inventată şi instituită de ea însăşi. Aşa se face că într-o banală poveste de dragoste din vremurile moderne, cuvintele sunt văzute ca având forţa cosmogonică originară. Suntem în secolul XX, parcă vrea să spună Nichita, dar cuvintele au puterea pe care au avut-o la începuturile lumii, când au născut lumea, când Cuvântul lui Dumnezeu a creat lumea numai prin cuvântul poruncii Sale.

În epoca laserului şi a descoperirilor tehnologice, când oamenii nu mai au timp de prostii şi de fantezii mitologice, când doi tineri îşi spun banale cuvinte de dragoste, fără să-şi mai facă iluzia că ele au forţa interioară a harului dumnezeiesc care este însăşi iubirea lor (dacă ea există cu adevărat şi nu este doar dorinţă sexuală şi nevoie fiziologică), dincolo de ceea ce cred sau ştiu sau conştientizează oamenii, Nichita ne informează că aceste cuvinte pe care le folosim, au virtuţi primordiale. Că frumuseţea şi sensibilitatea duhovnicească dintâi a lucrurilor, cu care au fost înzestrate de Dumnezeu, chiar dacă a pălit, nu s-a stins. Că realitatea aceea primară transcende veacurile decadante, că ea există în univers dar este acoperită pentru minţile întunecate, care nu văd legătura dintre începuturile, parcursul şi sfârşitul lumii.

Şi cu cât iubirea e mai mare, cu atât cuvintele au o forţă duhovnicească mai mare: şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât / repetau, într-un vârtej aproape văzut, / structura materiei, de la-nceput. Iar prin aceasta se afirmă că lumea este născută din iubire, din iubire dumnezeiască.

Psa. Drd. Gianina Picioruş