lacrimi-de-durere-vii.jpeg

Onomatopeicul ptiu! are în el distanţarea faţă de o persoană sau o realitate infestată de rău, de compromisul cu răul. Ea este un gest, un gest care îţi umple gura de scuipat, un gest care scuipă ceva nefast.

De unde vine ptiu al nostru? De la verbul grecesc ptu,w [ptio] care înseamnă eu scuip. De aceea Ptiu, drace! al nostru înseamnă: Să fii scuipat, blestemat drace!, adică reprezintă o disociere angajată faţă de diavol, aşa, ca în lepădările de la Sfântul Botez.

Scuipăm spre apus în cadrul lepădărilor de Satana de la Sfântul Botez şi scuipăm pe demoni, cu sensul că arătăm toată ispitirea şi lucrarea lor ca ceva de ruşine pe lângă bogăţia harului şi a milei care ne vine prin Hristos Domnul.

Ceva este de ruşine. Ceva nu se face. Ceva e grobian, e mârlănesc…adică e demn de dispreţ. Dicţionarele româneşti care explică interjecţia de faţă arată că gestul de a scuipa reprezintă un gest de dispreţ faţă de cineva. E corect! În Num. 12, 14 Domnul îi vorbeşte lui Moise de scuipatul în obraz, cf. ed. BOR 2001. Când Domnul Hristos va fi scuipat în obraz, cei care făceau acest gest ştiau ce reprezintă: o înjosire a Lui, o dispreţuire a Lui!

Când cineva te priveşte cu dispreţ te minimalizează, te anulează ca persoană. Dar dacă te priveşte aşa, fără ca tu să meriţi această privire, se anulează pe sine, pentru că ura e cădere din relaţie, din comuniune.

Cf. ed. BOR 2001, Robul Domnului de la Sfântul Isaia e prezentat în mod profetic, anticipativ, ca Cel pe care „noi L-am văzut, dar El n-avea nici chip, nici frumuseţe” [Is. 53, 2]. În ecranizarea lui Mel Gibson, Acest Iisus Domnul, maltratat în modul cel mai dureros era numai o rană. Pentru că „El păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere, dar noi îl socoteam că de la Dumnezeu se află El, întru durere, chinuri şi necaz. El însă pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a pătimit; pedeapsa păcii noastre asupra Lui era şi noi prin rana Lui ne-am vindecat” [ Is. 53, 4-5, cf. ed. BOR 2001].

M-am întâlnit de multe ori, faţă în faţă, cu dispreţul altora şi am fost şocat de cumulul de bădărănie din oameni. Prietenul meu, vorba Profetului, care a stat la masă cu mine, a ridicat glas împotriva mea. Cel de aproape mi-a devenit unealtă de durere. Durerea aproapelui e mai grea decât durerea departelui.

Am văzut dispreţul pe faţă, dispreţul în ochi, ranchiuna în ochi, satanismul în ochi. Mi s-au spus în mod satanic faţă în faţă, cuvinte de durere, bruşte, inadmisibil de inumane, cu ochii, cu gura, cu gesturi. Mi s-au spus explicit. Da, e un mare har, să mai rămâi întreg când cei de aproape te vând iar cei de departe te scufundă.

Logica dispreţului te transformă în mască. Scuipatul strâns de gât, infectarea ta cu dispreţ nu e o soluţie ci o maladie! La dispreţ nu se răspunde cu dispreţ ci cu iertarea dragostei! Dacă devii dispreţ după ce ai fost dispreţuit nu învingi ci te laşi învins, eşti cucerit de maladia dispreţului, de sordida exprimare a golului interior şi ajungi ca cel care crede că te-a învins.

Întotdeauna când dispreţuim, când înjosim pe un altul pe nedrept se împlineşte cuvântul Scripturii: „Dar ei L-au pus la încercare şi L-au amărât pe Dumnezeu Cel Preaînalt şi mărturiile Lui nu le-au păzit” [ Ps. 77, 56, ed. BOR 2001]. Când înjosim pe altul, Îl înjosim pe El, care S-a înjosit pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

De ce postul nostru este durere? Pentru că e o chinuire a trupului ca duhul să domnească peste trup şi nu invers. Postul nu e o înjosire a trupului şi nu e o silă faţă de trup ci un instrument în favoarea noastră, ca să ne disciplinăm atât mişcările sufletului cât şi pe ale trupului nostru. Dacă la ură răspunzi cu inimă blândă, îmblânzită de post şi de rugăciune, de spovedanie şi de deasa împărtăşire cu Domnul nu ajungi un om ranchiunos ci un om suplu, delicat, care ştii să te mişti cu multă răspundere, conştiinţă şi candoarea printre oameni.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: