Soteriologia ortodoxă şi slujirea creştină

Pr. Prof. D. Stăniloae, Învăţătura ortodoxă despre mântuire şi concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creştină în lume [ Studiul de faţă reprezintă noi lămuriri la capitolul ce l-am scris în „Teologia dogmatică şi simbolică”, vol. II, Bucureşti, 1958, sub titlul: Aspecte esenţiale ale răscumpărării, p. 616-567], în rev. Ortodoxia XXIV [1972], nr. 2, p. 195-212.

În Biserica Ortodoxă nu s-a folosit termenul de împăcare în teologie, pentru a desemna opera de mântuire a lui Hristos, p. 195. El a fost folosit în teologia protestantă germană : Versöhnung, cf. Rom. 5, 10; II Cor. 5, 18-20; Colos. 1, 19-23 şi Efes. 2, 14-18, p. 195./ Catolicii au mizat pe termenul răscumpărare pe baza lui Gal. 3, 13 şi 4, 2, cf. p. 195./

Catolicii au folosit în soteriologie pe Genugtuung [satisfacţie], pe când protestanţii l-au folosit pe Sühne [ ispăşire ] , p. 195./

Ortodoxia dă un sens mai larg răscumpărării şi împăcării dintre noi şi Dumnezeu, p. 195./ Noi folosim, pentru a desemna consecinţa operei lui Hristos pentru noi, termenul de mântuire, p. 195./ În Noul Testament swthri,a apare de vreo 40 de ori, pe când swth,r de vreo 21 de ori, p. 196./

Termenul de împăcare însă „pune în relief caracterul de persoană al lui Dumnezeu şi al omului credincios în iconomia mântuirii”, p. 197./ „în dialogul cu Dumnezeu noi experiem nu o pace formală, exterioară, ci o putere din ce în ce mai mare prin care suntem susţinuţi în această pace”, p. 198./

Teologul nostru observă că în ultimele 3-4 secole teologia ortodoxă a suferit o influenţă scolastică în problema mântuirii, p. 199./ Sec. 20 a prezentat teologia ortodoxă ca iniţiatoarea ideii de mântuire la nivel panuman şi cosmic, teologie cunoscută şi de Sfinţii Părinţi grecofoni, p. 199./

„El [Hristos] este a doua rădăcină a neamului omenesc, spune Sfântul Chiril din Alexandria: o rădăcină nouă, care se menţine permanent nouă şi din care se poate înnoi continuu orice fiu al primului Adam”, p. 200./ „Purtată de ipostasul divin al Fiului, firea noastră a devenit cu adevărat sfântă şi dreaptă în rădăcina ei”, p. 200./ „Sfinţenia lui Hristos ca om e disponibilă tuturor, e îndreptată activ spre toţi”, p. 201, în sensul că toţi putem participa, ca membrii ai Bisericii Ortodoxe, la mântuirea în Hristos.

„Hristos este ipostasul central [persoana centrală a umanităţii, care este şi om şi Dumnezeu în acelaşi timp n.n.], care leagă ipostasurile [persoanele] umane între ele, întrucât le leagă de Sine”, p. 201./ „Întruparea este o uimitoare chenoză a Fiului lui Dumnezeu”, p. 202 dar „şi o chenoză a omenescului care fiinţează în Hristos”, p. 202./

„Chenoza e semnul iubirii”, p. 202./ „Fiul lui Dumnezeu nu dispreţuieşte viaţa omenească pe pământ ca netrebnică şi fără rost, ci o adoptă ca să înceapă vindecarea sau sfinţirea omului în cursul ei”, p. 203./ Sfinţenia este „ridicarea peste orice egoism, ca rădăcină a păcatului”, p. 204./

Sfântul Chiril al Alexandriei accentuează direcţia spre Dumnezeu a jertfei sau a morţii lui Hristos, ca şi Anselm şi Luther, dar Sfântul Atanasie cel Mare şi Sfântul Maxim Mărturisitorul accentuează direcţia îndreptată spre noi a morţii Domnului, p. 205./ Autorul nostru numeşte „antropocentrism graţial” direcţia hristologică, în cadrul discuţiei despre mântuire, a Sfinţilor Atanasie cel Mare şi Maxim Mărturisitorul, p. 205./

„Moartea lui Hristos a fost prilejul încordării biruitoare a firii umane, întărită de ipostasul divin, în lupta cu cel mai puternic duşman al firii”, p. 205, adică cu moartea./ Moartea Sa „a fost prilejul supremei întăriri a firii noastre, sau a spiritului în ea”, p. 205. Adică crucea Domnului nu este o sleire de forţă a umanităţii Domnului ci, dimpotrivă, este momentul de cea mai mare întărire a firii umane în faţa durerii, a morţii şi a diavolului./

Crucea Sa a fost deopotrivă momentul manifestării atât a iubirii cât şi a puterii lui Dumnezeu, prilejul desfiinţării morţii în umanitatea Sa, p. 205./ „Părinţii greci au scos în relief, în majoritatea lor, acest sens al morţii lui Hristos, ca să lege strâns moartea de înviere, ca şi de întrupare”, de întruparea Sa, p. 205./ „în starea de înviere [ a Domnului] penetrarea umanităţii de Duhul lui Dumnezeu e desăvârşită şi pe veci asigurată. Toată iconomia lui Dumnezeu cu noi prin Fiul are ca scop desăvârşirea eshatologică a unirii lui Dumnezeu cu omenirea întreagă”, p. 205./

„Hristos a cuprins în crucea Lui pe toţi”, p. 206./ Învierea Sa îmbină starea lui Hristos de Jertfit cu starea Sa de Înviat, cf. II Cor. 4, 10-11, p. 206./ Hristos ne dă putere , spune Părintele nostru, „să murim nouă înşine” pentru a trăit o viaţă nouă, duhovnicească, p. 206./ Sfântul Duh „lucrează ascuns în lume [ tainic, insesizabil de către mulţi n.n.] şi în mod vădit conştiinţelor, în Biserică”, p. 207./

După învierea Sa din morţi, Hristos a arătat „că în El paradisul şi universul sunt una. Prin înălţare, El uneşte cerul cu pământul, înălţând corpul Său pe care şi l-a asumat, conatural şi consubstanţial cu al nostru. Ridicându-Se cu sufletul şi cu corpul peste cetele îngereşti, El a restaurat unitatea între lumea sensibilă şi [cea] inteligibilă şi a asigurat armonia întregii creaţii”, p. 207./

Pentru Sfântul Atanasie cel Mare Hristos a primit moartea noastră nu pe a Sa, cf. Oratio de Incarnatione, în PG 25, col. 136, apud. Idem, n. 31, p. 207./ Pentru că suntem atraşi prin Hristos în unire cu Dumnezeu, în acelaşi timp, noi, oamenii, tindem să fim una, să fim uniţi cu toţii, p. 207./

Iubirea lui Hristos e forţa Sa de atracţie pentru noi, p. 207/ „Iubirea…atrage şi uneşte. Ea este o forţă unitivă”, p. 208/ Izolarea se opune mântuirii şi iubirii, p. 208/ „Mântuirea înseamnă comuniunea [koinoni,a] în Hristos”, p. 208/

Pr. Dorin.

Pentru a citi literele scrise în greceşte instalaţi fontul nostru de limbă greacă veche. Aici găsiţi indicaţiile necesare.