Zi: 23 martie 2008
Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul al 31-lea [podcast]
Papagali de papagali
Poţi să fii papagal în toate culorile, dacă ai limbă de papagal tot papagal rămâi!
Există pe pământ lucruri general valabile şi constante ale experienţei, pe care, câteodată, le poţi exprima în formule vechi, pentru a arăta că le-ai perceput nu numai sensul, dar şi statutul arhaic. Există însă şi pedanterie cu carul, pentru care orice banală constatare caută să se estetizeze în ziceri celebre. Şi mai există şi neamul papagalilor, care împrumută orice, oricând şi oriunde, dacă poate să dea bine, dacă îşi ating scopul.
În ciuda soiurilor multiple de papagali vieţuitori pe planetă, socoteala lor matematică e una singură: după ce înmulţeşti aceeaşi expresie, o adaugi şi o împarţi la o mulţime de oameni care se intersectează aleatoriu cu o altă mulţime vidă, nimeni nu mai ştie cine a spus-o primul şi, cel mai adesea, nici la ce se referă exact. Însă exactitatea este o virtute clasică şi perimată pentru cultura postmodernilor iubitori de orice ne face să arătăm bine sau aduce beneficii, fie că ne dăm după moda retro sau după avangardă. La urma urmei, nici nu ştim care e diferenţa între retro şi avangardă sau dacă a fost vreodată vreo diferenţă.
Noi, postmodernii, iubim intertextualitatea care combină modele, curentele, epocile, veacurile, gândirile, persoanele, religiile, sistemele şi tot ceea ce mai vreţi dv: salamul cu îngheţata şi pe Adi de la Vâlcea cu Eminescu. Mass-media confundă adesea pe oricine are bani sau vernisaj de piele proprie, cu o vedetă, cu o personalitate care trebuie să ne încapă toată retina. Sau, spre exemplu, Pro tv-ul i-a confundat astăzi pe Cioroianu şi Vozganian, în materie de oratorie, cu Vanghelie şi Elena Băsescu. De ce nu pe Cicero cu Simona Senzual? Dacă Prigoană se întâmplă să recite a fi sau a nu fi, atunci Prigoană=Shakespeare.
Mass-media decretează, în general, cam care ar trebui să fie ocupaţia neuronilor noştri. Şi dacă nu ai altă ocupaţie mintală, vorba unui Moromete care a ajuns hip-hoper, intri în această discotecă generalizată care se vrea a deveni societatea postmodernă şi dansezi după muzica pe care o re-playază alţii.
DJ-eii au înţeles un lucru esenţial: dacă vrei să ai oameni obedienţi sau să ameţeşti pe cât mai mulţi, atunci trebuie să ai labilitate ideologică şi să fii acordeonist într-o ştiinţă care nu se mai termină. Acolo unde lumea nu ştie de unde începi şi nici unde ţi-e sfârşitul, pentru că pari fără de margini, nemuritor şi rece, imposibil de precizat pe o scară de la -∞ la +∞.
Eşti postmodern ca să nu pari vetust şi te parfumezi arhaic când vrei să pari cult sau manierat, nefiind niciuna din ele, eşti tată de familie şi Don-Juan de noapte, eşti femeie de excepţie şi excepţie de femeie, eşti genial în particular şi artefact public sau invers. Eşti de toate şi doctor în toate ştiinţele teoretice, practice şi politice, după cum stă bine oricărui teoretician de noi lăutărisme, care glosează nestingherit la toate mesele.
Papagalii virtuozi se recunosc după felul în care imită tot şi nu cred în nimic. Atunci când începi cu nicăieri şi termini cu niciun scop, în afară de unul foarte prompt şi pragmatic, dai dovadă de papagalism. Sau de papagalicism. Oricum ar fi, când te uiţi în dreapta şi în stânga ca să citeşti reţeta succesului şi o aplici cu ingrediente fierte în suc propriu, tot papagal rămâi, oricâte coarne de raiting ţi-ai pune în cap.
Când ascunzi şi ce gândeşti, şi ce nu gândeşti, pentru că niciodată n-ai gândit să gândeşti, şi vrei ca omul să creadă că tu respiri inteligenţă şi cultură, moralitate şi credinţă, eşti una papagal penibil, un papagal de cea mai joasă speţă, famat, care nu înţelegi că 0 nu devine 10 doar pentru că i-ai pus un 1 în faţă. Sau că aerul public nu îţi ridică automat falduri în creier.
Psa. Gianina.
Sfântul Grigorie Palama, Despre lumină şi luminarea dumnezeiască, 5 [podcast]
Persoana Sfântului Duh şi contextul teologic al secolul al XX-lea [1]
Pr. Dr. Jurcan Ioan-Emil, Duhul Sfânt şi provocările contemporane ale lumii, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1999, 415p.
În raportarea la lumea în care trăim ne închidem într-un confort relativ, p. 5./ Autorul remarcă încă de la început că noua orientare pnevmatologică ecumenistă exclude un lucru important: „niciodată Duhul Sfânt nu a fost luat singur de către Sfinţii Părinţi, ci numai împreună cu Hristos, de Care nu S-a despărţit niciodată, atât în Treimea transcendentală cât şi în Treimea iconomică”, p. 7./
Dacă se uită acest aspect facem trecerea de la hristocentrism la pnevmatocentrism, care nici acesta nu rezilvă problemele noastre de acum, p. 7/Nu există o asemănare între energia hindusă şi harul creştin, p. 14./ Pentru noi, harul este cel care „îl face pe om dialogal şi capabil de comuniune”, p. 15./ Fizica modernă trăieşte o mare transformare hinduizantă, p. 18/ „Fizica cuantică a descoperit dinamica creaţiei, ceea ce argumentează dinamismul lui Dumnezeu”, p. 22 în creaţie./ Tri-personalitatea lui Dumnezeu „oferă comuniunea desăvârşită”, p. 25./ Filosofia s-a preocupat mereu de un Dumnezeu impersonal, p. 30. E un mare adevăr acesta!/
În religiile orientale omul nu are comuniune cu divinitatea pentru că e dizolvat în ea, pe când în cele greco-romane avea o comuniune ipotetică cu zei creaţi de către ei înşişi, p. 30./ Filioque a produs în plan iconomic o separare între Hristos şi Duhul Sfânt, ceea ce a dus la „comunităţi bisericeşti segmentate în mod sectar”, p. 36./ Ecleziologia ortodoxă e trinitară, afirmă autorul, p. 36 şi e cu totul adevărată afirmaţia sa./
În eshatologie „am intrat deja prin actul Botezului”, p. 37./ „prima şi deplina cauză a Întrupării…a fost izbăvirea de păcat şi din moarte”, p. 47./ Anumiţi teologi de sex feminin, ca Lucia Scherzberg, vorbesc de sexualizarea lui Dumnezeu ca o necesitate teologică şi practică, p. 52. Lucia S. crede că Dumnezeu are nevoie de om, p. 52 şi de aici dependenţa de om a lui Dumnezeu, din care rezultă că creaţia apare ca o necesitate absolută a lui Dumnezeu, p. 53./
Lucia S. şi alţi teologi feminişti văd în pnevmatologie o posibilitate de eradicare a androcentrismului divin, p. 53, în sensul că Tatăl şi Fiul sunt consideraţi masculinizaţi iar Sfântul Duh e văzut ca partea feminină din Dumnezeu./
Un alt teolog feminist, Christa Mulak, vrea şi ea să schimbe imaginea masculină a lui Dumnezeu cu una feminină, p. 54./ La aceasta se observă dorinţa de a vedea în Dumnezeu atât masculinul cât şi femininul, p. 55./ C. Mulack găseşte că există mai multe erori în teologia de până acum şi pledează pentru următoarele modificări în teologie: 1. des-divinizarea naturii; 2. des-feminizarea Divinului; 3. desexualizarea lui Dumnezeu; 4. renunţarea la absolutizarea masculinului în teologie; 5. renunţarea la conceptul de ales; 6. renunţarea la absolutizarea monoteismului şi 7 renunţarea la conştiinţa istorică liniară.
Dorothee Sölle, un alt teolog feminist, creat la şcoala lui Bultmann, a considerat inoportună calitatea lui Dumnezeu de a fi puternic, p. 60./ D. Sölle a observat că în teologia tradiţională „dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu sunt mai puţin importante ca puterea Sa”, cf. Dorothee Sölle, Vater, Macht und Barbarei. Feministische Anfragen and autoritäre Religion, în rev. Concilium, Heft 3, 17 Jahrgang [1981], p. 225, apud Idem, p. 61./
Dorothee Sölle nu poate accepta imaginea masculinizată a lui Dumnezeu Tatăl iar teologia tradiţională este considerată de către ea drept creatoarea imaginii Divinităţii ca sursă de putere discreţionară, p. 61./
Asistăm, conchide autorul, la o înlocuire a Dumnezeului transcendent cu Unul imanent, p. 62./ Cum s-a ajuns până aici? Imanentizarea absolută a lui Dumnezeu este consecinţa unei teologii care L-a văzut pe Dumnezeu ca fiind separat de lume, p. 62./ Mizarea teologiei catolice şi protestante pe transcendenţa lui Dumnezeu a dus la această catastrofă: „transcendenţa L-a ucis pe Dumnezeu, deoarece L-a făcut impracticabil”, p. 62, adică L-a făcut să fie resimţit ca un Dumnezeu departe, separat de noi şi la Care nu putem ajunge./
Gabriel Vehanian vorbeşte despre cultura noastră ca despre o „cultură fără de Dumnezeu”, cf. G. Vehanian, Kultur ohne Gott? Analysen und Texten zur nachchristlichen Aram Vandenhoeck und Ruprechrt Verlag, Göttingen, 1979, f. p./ cf. Idem, p. 64./
Odată cu Revoluţia Franceză teologia a devenit antropologie, p. 64./ Pentru G. Vahanian Revoluţia Franceză a propagat ideea îndumnezeirii omului fără Dumnezeu sau, mai degrabă, a infuzat ideea că trebuie să eliminăm din viaţa noastră ideea de Dumnezeu absolut, p. 64-65./ Epoca luminilor a creat „o filosofie a corpului, o teologie a trupului rupt de suflet, care s-a rupt apoi şi de Biserică şi s-a transformat …într-o antropologie. Dumnezeu a fost înlocuit cu o simplă idee, care are doar o valoare morală”, p. 65./
Cultura a-religioasă a secolului al XX-lea şi al nostru s-a creat ca o aversiune faţă de „autoritarismul religios”, p. 65. De aceea asistăm acum la o negare sistematică a maximalismului divin pentru „o etică a imanentismului radical”, p. 6./
Pr. Dorin.
Concepte de unitate în eclesiologie
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Concepte de unitate, în rev. Mitropolia Banatului XXIX [1979], nr. 7-9, p. 461-469.
Există o confuzie reală între unitatea Bisericii, ca dat fundamental de la întemeierea ei de către Domnul Hristos şi de către Sfântul Duh, unitatea creştină şi unitatea Bisericilor, p. 461./ Noi ne luptăm pentru unitatea creştină şi nu pentru unitatea Bisericii, care este imposibil de sfărâmat din punct de vedere ontologic şi teologic, p. 461./
„concepţia catolică despre unitate are un profund caracter hristomonist, imanentist şi juridic”, p. 463. Părintele profesor se referă la teologia romano-catolică./Conceptul de „comunitate conciliară” [un concept tot romano-catolic n.n.] stipulează în mod fals faptul, că fiecare Biserică posedă în comuniune cu celelalte plenitudinea, p. 463./
Conceptul de unitate conciliară nu duce decât la o minimalizare şi relativizare pronunţată a persoanei lui Hristos şi a operei Sale mântuitoare, p. 464. / În fapt, acest concept se traduce prin aceea că avem de-a face cu o comunitate ecumenică de confesiuni, p. 465./ Teologi luterani au găsit de cuviinţă să transforme titulatura de „comunitate conciliară” în aceea de „comunitate eclezială”, p. 465./
Teologii ortodocşi însă au arătat că prognozata comunitate, care doreşte să transfrontalizeze Bisericile nu are nimic de-a face cu sobornicitatea Bisericii, ci e o parodiere a acesteia, pentru că „sobornicitatea [reală a Bisericii ] exprimă atât universalul, care ţine împreună Bisericile, cât şi particularul, concretizat în posibilitatea integrării dinamice a Bisericii în viaţa popoarelor”, p. 465./
Teologii ortodocşi au mai arătat că „unitatea fiinţială a Bisericii…[este] un dat dumnezeiesc obiectiv, [fapt pentru care] identitatea Bisericii rămâne peste veacuri mereu aceeaşi, fără să se schimbe după oameni şi epoci, căci : Ieri, azi şi mâine, Hristos rămâne acelaşi„[Evr. 13, 8], p. 465. /
În documentul BEM [Botez, Euharistie, Ministeriu] se relativizează succesiunea apostolică, p. 466 şi se face abstracţie de aspectul de jertfă al Sfintei Euharistii, p. 466./Din acest document rezultă o tendinţă clară spre o preoţie universală pluralistă şi nu spre o preoţie sacramentală, p. 466./ Autorul a citat documentul BEM, cf. Bapteme, Eucharistie, Ministère, Les Presses de Taizé, 1974./
„Teologie nu este chemată să reducă doctrina Bisericii la mentalitatea şi cultura unui popor, ci să identifice această cultură şi mentalitate cu experierea lui Hristos trăit în lucrarea Lui integrală prin Duhul Sfânt, care să-i imprime valenţe superioare sorbite din infinitul perfecţiunilor divine”, p. 467./ Sobornicitatea Bisericii îmbină armonios unitatea cu diversitatea, p. 468./
Pr. Dorin.
Rolul pocăinţei în cadrul comuniunii cu Dumnezeu şi cu oamenii
Pr. Asist. Dumitru Popescu, Pocăinţa ca refacere a legăturii credincioşilor cu Dumnezeu şi cu semenii, în rev. Biserica Ortodoxă Română LXXXIX [1971], nr. 9-10, p. 1022-1028.
Pocăinţa este o „trebuinţă firească a sufletului omenesc”, p. 1022./ Omul are „prin însuşi faptul creaţiei o aspiraţie firească spre comuniunea cu El şi cu semenii”, p. 1022./ Orice păcat este un obstacol în calea comuniunii cu Hristos”, p. 1022. / Păcatul e „refuzul de a se lăsa purtat de Hristos şi de a purta pe Hristos, prin extrapolarea reciprocă a eului personal, [care este] o repliere egoistă asupra sa însăşi”, p. 1022-1023./
Pocăinţa este o întoarcere spre trecut, care exprimă regretul dureros al credincioşilor izvorât din păcătuirea împotriva poruncilor divine, p. 1023./ Pocăinţa ţâşneşte şi din sentimentul înstrăinării lăuntrice de Dumnezeu, p. 1024./ Însă pocăinţa nu e orientare numai spre trecut, spune autorul nostru, ci şi spre viitor, p. 1024./”Invocarea lui Dumnezeu este începutul restaurării unei legături”, p. 1024./ Păcatul acţionează în om ca un venin letal, p. 1025./
„Mărturisirea păcatelor înseamnă suprimarea păcatelor”, p. 1025./ Epitimia în cadrul Spovedaniei are caracter pedagogic şi medical, p. 1026./ „cât timp sufletul este treaz şi veghează şi trupul rămâne curat, dar când sufletul e întunecat şi trupul se bălăceşte în noroi”, p 1026, cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, II, 2, apud. Idem, n. 27, p. 1026./
„Iertarea păcatelor celor ce se pocăiesc constituie marea noutate şi revelaţie dumnezeiască pe care Mântuitorul o aduce, pentru prima oară, în lume”, p. 1027./ Spovedania reintegrează în circuitul comuniunii cu Dumnezeu şi cu aproapele, p. 1027./ Pocăinţa însă nu poate fi redusă „la o simplă analiză sufletească”, p. 1027, ca în psihanaliză, ci e nevoie de iertarea sacramentală./
Autorul citează: Pr. Prof. D. Stăniloae, Legătura între Euharistie şi iubirea creştină, în rev. Ortodoxia XVII [1965], nr. 1-2. / Cărţile de cult ortodoxe văd în Hristos pe Medicul nostru prin excelenţă, p. 1028./
Adevărata semnificaţie şi importanţă a pocăinţei constă în aceea că e „mijloc de restaurare a legăturii credincioşilor cu Dumnezeu şi cu aproapele”, p. 1028. Pentru acest lucru spune părintele profesor, că „Pocăinţa este considerată un al doilea Botez şi precede întotdeauna Sfânta Euharistie, ca treapta celei mai înalte comuniuni cu Dumnezeu şi cu Biserica. Pocăinţa este Taina împăcării cu Dumnezeu şi cu semenii, fiindcă aduce în sufletele credincioşilor acea armonie care vine de la Dumnezeu”, p. 1028./
Pr. Dorin.