The Orthodox Creed

seara-langa-palmieri.jpeg

Truly we believe in One God, God the Father, the Almighty, creator of Heaven and earth, and of all things visible and invisible.

We believe in one Lord, Jesus Christ, the only begotten Son of God, born of the Father before all ages. Light of Light; True God of True God; begotten, not made; consubstantial with the Father, by whom all things were made.

Who for us and for our salvation descended from Heaven, and was incarnate of the Holy Spirit and of the Virgin Mary, and became man.

He was crucified for us during the reign of Pontius Pilate. He suffered and was buried. He arose from the dead on the third day, according to the Scriptures.

He ascended to the heavens, and sits at the right hand of His Father. He will come back in His glory to judge the living and the dead; and His Kingdom shall have no end.

Truly we believe in the Holy Spirit, the Life-Giving Lord, who proceeds from the Father; we worship and glorify Him together with the Father and the Son, Who speaks through the prophets.

We believe in one Holy, Universal and Apostolic Church, and we acknowledge one baptism for the remission of sins. We await the resurrection of the dead, and the life of the world to come. Amen.

Numele tău …japonizat

la-piata-in-pakistan.jpeg

Un program online, în care îţi scrii numele şi afli…cum ar suna în japoneză. Noi am aflat: Dorin [ Temoshikito] iar Gianina [ Jikikatokitoka]. Acum urmaţi dv…

Pr. Dorin.

Mozart: Lacrimosa

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JE2muDZksP4]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LJUi89abkmg&feature=related]

Versurile sunt următoarele:

Lacrimosa dies illa
Qua resurget ex favilla
Judicandus homo reus.
Huic ergo parce, Deus:
Pie Jesu Domine,
Dona eis requiem. Amen.

Tearful that day,
on which will rise from ashes
guilty man for judgment.
So have mercy, O God, on this person.
Compassionate Lord Jesus,
grant them rest. Amen.

Día de lagrimas aquel día,
en el que resurjan de las cenizas.
los culpables para ser juzgados.
Ten piedad de ellos, Señor.
Compasivo Señor Jesús,
concédeles el descanso eterno. Amén.

În româneşte:

Plină de lacrimi acea zi
în care se va ridica din cenuşă
omul păcătos ca să meargă la Judecată.
Deci miluieşte-l pe el, Dumnezeule,
Milostive Iisuse Doamne,
dăruindu-i odihnă. Amin.

Psa. Gianina.

Arta nu este superioară omului…

statuie.jpeg

…spunea undeva Nichita Stănescu, într-un poem intitulat Per pedes apostolorum, din Antimetafizica. În poezia despre care vorbim astăzi, Lecţia despre cub, repetă acelaşi lucru:

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze,
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se sfărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Cubul perfect nu este decât iluzia unei creaţii umane perfecte. Nichita alege cubul ca simbol pentru că oamenii au gândit şi gândesc adesea perfecţiunea la modul geometric, matematic, calculat. Adică într-un mod a-natural şi anti-natural, care e împotriva creaţiei dumnezeieşti şi se măsoară babilonic cu ea.

Nichita Stănescu n-a avut niciodată orgoliul luciferic al altor confraţi artişti şi nu credea, precum Cioran, că Dumnezeu ar trebui să fie invidios pe flăcările inspiraţiei sale. Într-un poem ca cel de faţă, Nichita stipulează că perfecţiunea construcţiei umane este o iluzie şi că, dacă oamenii ajung să se iluzioneze astfel şi să se închine unei astfel de iluzii, e mai bine să distrugi această nălucire a atingerii unui ideal absolut în artă, să iei un ciocan şi să spargi cu el vraja pătimaşă care-ţi înşeală optica inimii.

Primele patru versuri vorbesc despre construcţia unei piese de muzeu, a unei opere artistice ideale. Ea se realizează cu dalta de sânge a artistului, adică printr-un efort suprem şi epuizant pentru el, care e un fel de meşter Manole. Ochiul lui Homer care lustruieşte lucrarea este un ochi interior, privirea contemplativă a celui care creează. În fine, după ce opera capătă strălucire de raze şi încununarea gloriei, urmează etapa venerării ei, căci cubul este sărutat de nenumărate guri admirative şi mai ales cu gura infantei, ajungând aşadar să fie apreciat şi lăudat şi de stăpânitorii lumii.

Venerarea unei opere de artă duce la falsificarea ei. Gloria ei creşte exagerat, în detrimentul celui care a creat-o şi care pare mai puţin important decât ea însăşi şi în detrimentul adevăratei înţelepciuni, care ştie că orice efort uman are limite şi că opera ideală este o utopie, este rezultatul trufiei. De aceea se sfărâmă mai bine un colţ al cubului, pentru ca oamenii să nu se mai autoiluzioneze, pentru ca să nu se mai închine artei, pentru ca să îi vadă limitările şi scăderile, să perceapă corect dimensiunile creaţiei umane şi să n-o mai preamărească în zadar.

Când vor vedea că are un colţ sfărâmat, oamenii se vor trezi brusc la înţelegerea faptului că acel cub perfect are defecte, ceea ce avea şi înainte, numai că nu erau dispuşi să recunoască.

Într-un alt poem, numit Înaintare, Nichita se definea teologic: Eu sunt un cuvânt care se rosteşte / lăsând în urma lui un trup. Dacă ar fi mers după logica evoluţionismului sau a celor care venerează arta necondiţionat, poetul ar fi trebuit să formuleze invers şi să spună că e un trup care (se) rosteşte şi lasă în urma lui un cuvânt. Dar Nichita nu a spus aşa. El a zis bine că sunt un cuvânt, pentru că s-a gândit la valoarea lui ca fiinţă spirituală şi nu ca trup sau materie care evoluează.

El, Nichita, el este cuvântul care se rosteşte în opere şi nu operele sale sunt acest cuvânt primordial. Operele lui sunt trupul, ceea ce lasă în urmă. El, omul, are primordialitate, întâietate în faţa operei sale. În urma sa lasă un trup de cuvinte, trupul operei, statuar dar inflexibil, pe când el, cuvântul, omul raţional şi duhovnicesc, făcut după chipul lui Dumnezeu şi al Cuvântului, merge mai departe în veşnicie. În veşnicia în care trupul operelor sale poetice nu intră (după cum nu intră nici trupul neînduhovnicit), pentru că ele au fost un efort momentan, pasager, de înţelegere a lumii şi mai rămân în urma sa doar ca ceva care ar putea fi de folos şi altora.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Persoana Sfântului Duh şi contextul teologic al secolul al XX-lea [2]

inmugurire-rosie.jpeg

Pr. Dr. Jurcan Ioan-Emil, Duhul Sfânt şi provocările contemporane ale lumii, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1999, 415p.

Asistăm în postmodernitate la o imanentizare a soteriologiei pentru că omul are falsa conştiinţă că se mântuieşte prin sine, prin cultura şi ştiinţa contemporană lui, p. 66./ Din punct de vedere teologic, spune autorul nostru, cultura actuală e pelagiană, e o cultură păgână, p. 67./

Tronează în relaţiile dintre noi etica egoismului, p. 67./”deismul nu se rezolvă prin antropocentrism, ci prin teandrismul comuniunii dintre om şi Dumnezeu”, p. 67./ Autorul numeşte „teologii contextuale” teologiile de tip feminist, p. 67./

„Încercările de socializare sau de sexualizare ale Treimii sunt de fapt tendinţe [unilaterale n.n] de a scoate dogma trinitară din această izolare [ pe care o trăieşte Apusul neortodox şi n.n.] pe care epoca medievală a construit-o în jurul Persoanelor treimice”, p. 68./

În Ortodoxie, hristologia şi pnevmatologia se compenetrează şi se condiţionează reciproc, p. 77./ Actualul patriarh al României, PFP Daniel, spunea într-un articol de tinereţe că „Ortodoxia prezintă o hristologie pnevmatologică şi o pnevmatologie hristocentrică”, p. 77, cf. Prof. Dan-Ilie Ciobotea, Dorul după Biserica nedespărţită sau apelul tainic şi irezistibil al Sfintei Treimi, în rev. Ortodoxia XXXIV [ 1982], nr. 4, p. 590./

Prof. de Teologie Ortodoxă Theodoros Zissis spunea foarte adevărat că: „Lucrarea fiecărei Persoane în timpuri diferite nu a avut ca urmare subordonarea celorlalte două Persoane, aşa încât să avem patromonismul în Vechiul Testament, hristomonismul în Noul Testament şi pnevmatomonismul în Biserică”, p. 77, cf. Prof. Dr. Theodoros Zissis, Die Bedeutung der orthodoxen Pneumatologie, în rev. Oekumenisches Forum, nr. 5, Graz, 1982, p. 11./

„Dimensiunea hristică”, spune autorul român, „imprimată în umanitatea lui Hristos în Biserică, în calitatea de Cap al ei, este în acelaşi timp o dimensiune pnevmatologică”, p. 78./ Se citează: Pr. Prof. D. Stăniloae, Dinamismul creaţiei în Biserică, în rev. Ortodoxia XXIX [1977], nr. 3-4./ Creaţia are capacitatea de a se deschide lui Dumnezeu şi de a recepta harul divin, p. 79./

„Filioque nu poate să redea comuniunea adevărată între Fiul şi Duhul Sfânt deoarece El Îi separă pe Amândoi, atât în planul transcendent, cât şi în cel imanent”, p. 95./ „Dacă purcederea [Duhului Sfânt] nu reiese din Persoana Tatălui, ci din relaţia Lui cu Fiul, atunci ea provine în cele din urmă din relaţia ousiei [fiinţei dumnezeieşti] între Persoane şi nu de la Persoană”, p. 96, din persoana Tatălui./

Autorul e de părere că Jürgen Moltmann se deschide mult pnevmatologiei stănilosciene, reface orientarea sa filioquistă dar nu o depăşeşte total, pentru că harul divin rămâne o problemă neprecizată, p. 97./ Autorul român precizează foarte corect faptul, că „adaosul Filioque nu trebuie doar verbal dezaprobat, ci trebuie căutată învăţătura ortodoxă, care să dea baza unei teologii în care Dumnezeu să fie prezent şi activ în lume”, p. 98./

Teologul Piet Schoonenberg vede pe Cuvântul lui Dumnezeu ca prezenţa lui Dumnezeu în creaţia Sa iar pe Duhul ca imanenţa sau inhabitarea Sa, p. 99, cf. Piet Schoonenberg, Der Geist, das Wort und der Sohn. Eine Geist-Christologie, Verlag Friedrich Pustet, Regensburg, 1992, p. 148./ Separaţia dintre Fiul şi Duhul care se vedete la Piet S. , în creaţia lumii şi în providenţierea Sa, este de fapt o reflectare directă a separaţiei dinte Fiul şi Duhul în plan transcendent. Pentru el Duhul Sfânt purcezând şi de la Fiul este nedespărţit de Acesta, devenind o legătură cu Tatăl a Fiului dar neavând o împreună-locuire, respectiv o împreun-acţiune/lucrare cu Fiul, p. 99. /Piet Schonnenberg e teolog catolic, pe când Moltamann e teolog luteran./

P. Schoonenberg consideră noţiunea de persoană în triadologie, uimitor pentru noi, drept o „titulatură depăşită”, care nu merită să fie atribuită lui Dumnezeu, p. 100./

Leonardo Boff, teolog catolic, Îl vede pe Sfântul Duh „mai mult o prezenţă energetică şi mai puţin o persoană”, p. 103, pentru că el Îl vede pe Sfântul Duh ca fiind rupt/separat de Hristos, p. 105./ Boff militează pentru o Biserică a săracilor, pentru o Biserică populară, p. 121./

Teologul Jose´ Comblin, tot catolic, vrea să facă o teologie în care Sfântul Duh şi Biserica să interacţioneze, p. 123./ Însă, spune autorul român, dacă Sfântul Duh e considerat în romano-catolicism „sufletul Bisericii”, atunci Sfântul Duh este privit ca o realitate substanţială, care duce la impersonalism pnevmatic, p. 124./ Teologia lui Combin e una contextuală, în care Biserica e privită ca o realitate pur imanentă, p. 124./ Pentru teologul catolic citat anterior Biserica s-a născut ca o realitate populară, a poporului şi apoi ca o realitate ce ţine de Hristos, p. 125./

Pentru J. Moltmann Biserica e în primul rând misionară, p. 129/ Teologul protestant consideră că pietismul a descoperit inima, însă nu sesizează, spune autorul român, că „pietismul protestant a fost de fapt accentuarea individualismului în Biserică”, p. 130./ Moltmann are şi viziunea Bisericii Ecumenice, care trebuie să se realizeze prin Mişcarea Ecumenică, adică o unitate vizibilă a Bisericii lui Hristos, p. 130./Însă deopotrivă vorbeşte şi de o Biserică politică, p. 132./

Autorul român crede că lui J. Moltmann îi revine meritul de a fi redescoperit profunzimea Duhului Sfânt în teologia protestantă. „Astfel Duhul nu mai rămâne o entitate intangibilă pentru om, ci Se manifestă ca o realitate activă şi participativă.”, p. 132./

Prin teologia pe care o elaborează Moltmann trece : 1. de la Biserica nevăzută protestantă la Biserica văzută, activă în istorie, p. 135; 2. redescoperă prezenţa Sfântului Duh în Biserică, p. 135 şi 3. în teologia sa Sfântul Duh Îl substituie pe Hristos, p. 137./

În şcoală bultmaniană raportul dintre Biserică şi Sfântul Duh e total inexistent pentru că lipseşte şi raportul dintre Hristos şi Biserică, p. 140./ J.-M.R. Tillard pune la baza Bisericii ideea de comuniune, p. 141./ Marea greşeală a teologiei romano-catolice spune părintele Jurcan, e aceea că ” a detaşat, separat harul de persoanele divine, pentru că el e [ considerat ca fiind n.n.] creat„, p. 143./

Ecleziologia teologului german Josef Ratzinger, actualul papă, „are ca scop demonstrarea universalităţii Bisericii, adică catolicitatea romană a Trupului lui Hristos, precum şi fundamentarea ei pe primatul papal”, p. 145-146./ Papa Benedict 16 consideră că Biserica se exprimă cel mai bine prin „neo-liberalismul eshatologic, care nu mai vede în Iisus un moralist, ci un harismatic, Care înlătură instituţia prin eshatologismul Său”, p. 146./ Însă, pentru actualul papă, coeziunea cu Biserica, cel care strânge la un loc Biserica şi care e unitatea Bisericii nu e Hristos, ci el însuşi, pontiful roman, p. 149./

Dualismul ecleziologic apusean derivă din aceea că „teologia apuseană [eterodoxă n.n.] nu a găsit legătura dintre spirit şi materie, dintre om şi Dumnezeu, dintre Biserică şi lume, respectiv dintre istorie şi eshatologie”, p. 167./ În Ortodoxie „Duhul Sfânt nu este prezentat separat de Persoana Fiului, pe Care o revelează şi cu Care rămâne în Biserică”, p. 169./

„Structura epiclectică a Bisericii ” constă în „împreuna-lucrare a Duhului cu Fiul”, p. 171./ Hristologia şi pnevmatologia „sunt componente necesare ecleziologiei”, p. 171./ Pentru noi, ierarhia bisericeasă este dependentă de Sfântul Duh şi nu invers, ca Duhul Sfânt să fie dependent de ierarhia bisericească, p. 184./

Simone de Beauvoir a fost soţia lui Sartre, p. 257./ Erotismul e „drogul societăţii contemporane”, p. 320./

Pr. Dorin Picioruș