statuie.jpeg

…spunea undeva Nichita Stănescu, într-un poem intitulat Per pedes apostolorum, din Antimetafizica. În poezia despre care vorbim astăzi, Lecţia despre cub, repetă acelaşi lucru:

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze,
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se sfărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Cubul perfect nu este decât iluzia unei creaţii umane perfecte. Nichita alege cubul ca simbol pentru că oamenii au gândit şi gândesc adesea perfecţiunea la modul geometric, matematic, calculat. Adică într-un mod a-natural şi anti-natural, care e împotriva creaţiei dumnezeieşti şi se măsoară babilonic cu ea.

Nichita Stănescu n-a avut niciodată orgoliul luciferic al altor confraţi artişti şi nu credea, precum Cioran, că Dumnezeu ar trebui să fie invidios pe flăcările inspiraţiei sale. Într-un poem ca cel de faţă, Nichita stipulează că perfecţiunea construcţiei umane este o iluzie şi că, dacă oamenii ajung să se iluzioneze astfel şi să se închine unei astfel de iluzii, e mai bine să distrugi această nălucire a atingerii unui ideal absolut în artă, să iei un ciocan şi să spargi cu el vraja pătimaşă care-ţi înşeală optica inimii.

Primele patru versuri vorbesc despre construcţia unei piese de muzeu, a unei opere artistice ideale. Ea se realizează cu dalta de sânge a artistului, adică printr-un efort suprem şi epuizant pentru el, care e un fel de meşter Manole. Ochiul lui Homer care lustruieşte lucrarea este un ochi interior, privirea contemplativă a celui care creează. În fine, după ce opera capătă strălucire de raze şi încununarea gloriei, urmează etapa venerării ei, căci cubul este sărutat de nenumărate guri admirative şi mai ales cu gura infantei, ajungând aşadar să fie apreciat şi lăudat şi de stăpânitorii lumii.

Venerarea unei opere de artă duce la falsificarea ei. Gloria ei creşte exagerat, în detrimentul celui care a creat-o şi care pare mai puţin important decât ea însăşi şi în detrimentul adevăratei înţelepciuni, care ştie că orice efort uman are limite şi că opera ideală este o utopie, este rezultatul trufiei. De aceea se sfărâmă mai bine un colţ al cubului, pentru ca oamenii să nu se mai autoiluzioneze, pentru ca să nu se mai închine artei, pentru ca să îi vadă limitările şi scăderile, să perceapă corect dimensiunile creaţiei umane şi să n-o mai preamărească în zadar.

Când vor vedea că are un colţ sfărâmat, oamenii se vor trezi brusc la înţelegerea faptului că acel cub perfect are defecte, ceea ce avea şi înainte, numai că nu erau dispuşi să recunoască.

Într-un alt poem, numit Înaintare, Nichita se definea teologic: Eu sunt un cuvânt care se rosteşte / lăsând în urma lui un trup. Dacă ar fi mers după logica evoluţionismului sau a celor care venerează arta necondiţionat, poetul ar fi trebuit să formuleze invers şi să spună că e un trup care (se) rosteşte şi lasă în urma lui un cuvânt. Dar Nichita nu a spus aşa. El a zis bine că sunt un cuvânt, pentru că s-a gândit la valoarea lui ca fiinţă spirituală şi nu ca trup sau materie care evoluează.

El, Nichita, el este cuvântul care se rosteşte în opere şi nu operele sale sunt acest cuvânt primordial. Operele lui sunt trupul, ceea ce lasă în urmă. El, omul, are primordialitate, întâietate în faţa operei sale. În urma sa lasă un trup de cuvinte, trupul operei, statuar dar inflexibil, pe când el, cuvântul, omul raţional şi duhovnicesc, făcut după chipul lui Dumnezeu şi al Cuvântului, merge mai departe în veşnicie. În veşnicia în care trupul operelor sale poetice nu intră (după cum nu intră nici trupul neînduhovnicit), pentru că ele au fost un efort momentan, pasager, de înţelegere a lumii şi mai rămân în urma sa doar ca ceva care ar putea fi de folos şi altora.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Did you like this? Share it: