Zi: 30 martie 2008

Adré Scrima, Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii şi Jurnal de conciliu, cuv. înainte de Olivier Clément, prefaţă de H.-R. Patapievici, vol. îngrijit de Bogdan Tătatu-Cazaban, texte traduse din fr. de Măriuca Alexandrescu, Dan Savinescu, Larisa şi Gabriel Cercel şi Bogdan Tătaru-Cazaban, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, 240p. + fotografii.

În nota introductivă a lui B. T. Cazaban: tb să vedem ecumenismul ca pe „un tratament spiritual al memoriei creştine”, p. 5./ Art. prefaţator al lui Patapievici: Hermeneutica Părintelui Adré Scrima: Despre metoda unui stil de insolitare, p. 13-23. Discursul părintelui Scrima, spune Roman Patapievici, „te lăsa pe drum, nu te ducea niciodată până la capăt”, p. 14./I se părea părintele Scrima riguros şi exigent, p. 14./

Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii:

Marea „despărţire” dintre Răsărit şi Apus ” este o taină cu totul dureroasă, alături de taina slăvită a unităţii Bisericii”, p. 27./ Biserica Răsăriteană e „catolicismul care nu a trecut pe la Roma”, p. 27./

„Unitatea Bisericii Ortodoxe este deplină, întemeindu-se pe unitatea dogmatică, de structură ierarhică şi canonică şi pe ritul bizantin săvârşit pretutindeni unde are jurisdicţia, şi aproape întotdeauna în limba vie a poporului”, p. 28./

Biserica Ortodoxă „este o Biserică care se ştie în esenţă mistică, care-şi exprimă viaţa mai curând în termeni simbolici; biblici, decât în termeni juridici”, p. 29./ „Biserica are conştiinţa foarte vie a faptului că este făptura cea nouă în Hristos”, p. 29/ Biserica e pnevmatocentrică, spune el, p. 30/ „Teologia răsăriteană este funciarmente duhovnicească şi mistică”, p. 31./Biserica Ortodoxă este centrată în jurul Învierii Domnului, p. 32, adică are drept culme a praznicelor dintr-un an liturgic praznicul Învierii Domnului./

„Învierea este realitatea trăită mistic de Biserică”, p. 32, pentru că fiecare credincios în parte participă la schimbările duhovniceşti din fiinţa sa, care sunt schimbările pe care Hristos prin Duhul Său le aduce/le provoacă în noi. /

„Toată Liturghia răsăriteană este o celebrare a Paştilor. Este lumina esenţială care luminează totul”, p. 33./ Autorul nostru consideră că Biserica noastră suferă de un anumit imobilism faţă de istorie sau în cadrul istoriei, p. 39. Imobilism al oamenilor ca atare? Asta nu există: pentru că generaţiile sunt mereu altele. Imobilism al structurilor organizatorice? Nici asta nu există: pentru că fiecare structură ierarhică e canonică şi tradiţională şi nu putem modifica organizarea ierarhică sacramentală fără să distrugem Biserica. Atunci ce înseamnă imobilism eclesial, când nu există aşa ceva în mod constitutiv în Biserica lui Dumnezeu iar Biserica e plină de dinamismul ei bulversant, incredibil de mare, care vizează eshatonul?/

Părintele Andrei nu e de acord cu teologul romano-catolic I. Congar, care a afirmat că Ortodoxia nu are o teologie eclesială, p. 41./ Pentru Ortodoxie Biserica vine de la Dumnezeu şi e păstrată de Dumnezeu, p. 43. Şi dacă e aşa – cum şi e de fapt – cum poate să fie imobilă, statică, învechită, anchilozată, când cei care o constituie sunt vii şi viaţa e dinamică? Orice rugăciune, milostenie, facere de bine reprezintă dinamismul fiecăruia dintre noi în parte şi al Bisericii în integralitatea ei. Dacă noi dorim să ne mântuim şi facem fiecare eforturi pe măsura noastră, cum să fie Biserica statică? Iar dacă Biserica cuprinde şi pe Sfinţi şi pe păcătoşi, şi pe şcoliţi şi pe neşcoliţi, şi pe cei cu handicap cât şi pe cei sănătoşi cum să fie imobilă, când mobilitatea interioară a Bisericii, fervoarea şi dorul ei de Dumnezeu sunt inexprimabil de mari?/

„ecleziologia răsăriteană comportă, paradoxal, un potenţial modern considerabil”, p. 43./ ” A fi în Biserică înseamnă înainte de toate o participare în mod real, concret, existenţial la viaţa nouă în Hristos Cel înviat”, p. 44/ Sfântul Duh nu e revelat de o eventual a patra persoană a Treimii ci prin plenitudinea Bisericii, p. 48./

„Biserica locală nu este o secţiune din Biserică; nici nu-i lipseşte ceva, nici nu trebuie să atingă o plenitudine ulterioară; nu este nici triumfală, nici umilită, ci este Biserica în totalitatea sa, care nu poate fi cuantificată. Biserica nu se măsoară în kilometrii, în kilograme sau în conturi bancare. Este Biserică pur şi simplu”, p. 52./

Astăzi „problemele noastre au devenit problemele Bisericii iar problemele Bisericii sunt problemele concrete ale omului”, p. 53./ „A fi creştin înseamnă a fi în Biserică…făcând parte din planul lui Dumnezeu”, p. 57./ Autorul ne spune ceva foarte interesant: „Pentru Biserica Răsăriteană una dintre cele mai importante cărţi de ecleziologie este Apocalipsa. Suntem departe de a fi început să citim cu adevărat această carte. Ea este singurul loc în care Duhul vorbeşte Bisericilor. Hristos a tăcut din punct de vedere istoric, iar acum Duhul este Cel care vorbeşte Bisericilor”, p. 65. Adevărul credem că e altul şi anume, că Hristos şi Duhul, că întreaga Treime vorbeşte şi acum, ca şi ieri, ca şi veşnic, tuturor celor care se curăţesc de patimi în Biserică.

Pnevmatocentrismul e periculos când se mizează pe prezenţa Duhului cu noi fără Hristos. Sfântul Duh ne revelează pe Hristos, Care ne duce la Tatăl. Dacă Sfântul Duh e văzut de Sine, fără să indice spre Hristos şi spre Tatăl credem că avem de-a face cu o teologie emanată de Filioque şi nu cu pnevmatologia ortodoxă care e trinitară./

„Nu succesiunea apostolică determină universalitatea Bisericii, ci tocmai universalitatea Bisericii permite sacramentul consacrării episcopale”, p. 66. O altă poziţie nerealistă, pentru că universalitatea Bisericii este o consecinţă a succesiunii apostolice. Nu există margini ale Bisericii decât canonice, adică care survin din hirotonia pe cale succesională în Biserică./

Autorul nostru consideră o aberaţie ecleziologică, în climatul jurisdicţional de astăzi al Bisericilor autocefale, faptul de a exista mai mulţi episcopi în aceeaşi metropolă, p. 85. Însă, atâta timp cât fiecare episcop dintr-o metropolă este al unei Biserici autocefale şi e privit ca episcop al diasporei unei Biserici autocefale şi nu sunt doi episcopi, ai aceleaşi Biserici autocefale într-o metropolă afirmaţia nu se susţine./

„Biserica este şi rămâne anterioară oricărei mişcări ecumenice; ea nu trebuie să fie mai întâi construită, ca şi cum nu ar fi existat niciodată înainte, [ci] dimpotrivă, ea se actualizează, îşi găseşte expresia în eforturile noastre în vederea unei unităţi depline, devenite evidente”, p. 90./

„Biserica Ortodoxă şi cea Catolică reprezintă una pentru cealaltă primul şi cel mai important partener de dialog”, p. 94. Foarte adevărat!/ Unitatea intre noi şi catolici, spune părintele Scrima, nu trebuie elaborată „cât mai degrabă actualizată”, p. 95./ Patriarhul Athenagoras spunea în ianuarie 1964: „Ceea ce desparte cele două Bisericii sunt mai ales cele 9 secole de separare!”, p. 105. Asta dacă am găsi o reală deschidere pentru dialog, pentru recunoaşterea lucrurilor care ies din cadrul eclesialităţii Bisericii una./

Pentru autor, Apocalipsa şi Faptele Apostolilor sunt cărţile Scripturii care ne ofer detalii ecleziologice privilegiate, p. 110./ „Tradiţia este o realitate vie, care vine de la Dumnezeu…este dăruită unei comunităţi umane…într-o structură istorică concretă”, p. 206-207./ „Problema Tradiţiei este inseparabilă de taina Bisericii şi deci de ansamblul ecleziologic: se poate ca întreaga problemă să se afle aici”, p. 208./

Jurnal de conciliu:

„Datoria unanimă e să descoperim necesitatea fratelui ca o exigenţă interioară a propriei noastre căi”, p. 211./ Biserica Ortodoxă a trăit mereu privind spre eshatologie, p. 212./

„A combate pe celălalt nu e întotdeauna cea mai sigură cale de a te descoperi şi menţine pe tine”, p. 214./ „Inversul luciferic al unităţii: a trăit izolat de darurile Duhului [ date altora n.n.], a nu avea încredere în celălalt”, p. 214./

Există o asceză a dialogului, a întâlnirii şi ea constă în aceea că trebuie să încercăm ” a muri pentru celălalt, pentru a renaşte împreună cu el; a deveni celălalt, a nu mai avea teamă de el, a nu mai fi neîncrezător”, p. 214./

” A deveni celălalt este o cruce”, p. 215./ Trebuie să facem în noi, în rugăciunea şi lucrurile noastre loc celuilalt, p. 215./ „Descoperirea de sine trece prin celălalt”, p. 216./ „Ecumenismul e o problemă de viaţă spirituală”, p. 216./ Creştinismul trebuie să fie inclusiv şi nu exclusiv; el trebuie „să cuprindă şi să unifice totul”, p. 217./ „Teologia e o matrice de experienţă spirituală”, p. 218./ Trebuie să ne convertim unul pe altul la unitate, p. 230./

Pr. Dorin.