Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Lună: aprilie 2008 Page 1 of 15

Despre învierea Domnului potrivit Scripturii dumnezeieşti [2]

Mărturia Sf. Petru despre Hristos cel înviat

Cf. GNT, în F. Ap. 2, 32 avem mărturisită realitatea coparticipării Tatălui la învierea Fiului Său: „tou/ton to.n VIhsou/n avne,sthsen o` qeo,j( ou- pa,ntej h`mei/j evsmen ma,rturej” [ Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi Îi suntem mărturisitorii Lui]. Pentru că le vorbea evreilor a accentuat persoana şi rolul Tatălui în învierea lui Hristos.

Mulţi teologi au fost tentaţi de-a lungul istoriei să vadă în mărturisirea petrină de aici drept o înviere obiectuală a lui Iisus de către Tatăl, în sensul că Fiul a fost înviat de către Tatăl ca un obiect pasiv, fără să aibă vreo contribuţie personală. Însă troparul Învierii mărturisit de către Biserică vorbeşte despre Hristos care învie şi calcă cu moartea Sa moartea. Aceasta nu exclude coparticiparea Tatălui şi a Duhului la actul învierii Sale din morţi dar nici nu trebuie să minimalizeze mărturisirea faptului că Hristos învie, cu de la Sine putere, ca un Dumnezeu atotputernic.

Însă, pentru o înţelegere curată a textului trebuie să conexăm pe 2, 32 cu 2, 33 şi să observăm că în actul înălţării Sale la Tatăl descris de 2, 33, Hristos este Cel care Se înalţă şi nu este înălţat de către Tatăl. Însă nici în cadrul Înălţării Sale la cer nu trebuie să disociem pe Fiul de Tatăl şi de Duhul Sfânt, pentru că aceasta nu se petrece niciodată.

De ce Hristos cel înviat îi face pe Apostoli mărturisitorii Lui?

După cum am văzut în F. Ap. 2, 32 se vorbeşte despre Sfinţii Apostoli ca despre mărturisitorii lui Hristos cel înviat. Substantivul plural ma,rturej apare de 10 ori în NT şi de 6 ori în F. Ap.

Potrivit F. Ap. 1, 8 Domnul Însuşi îi numeşte pe Apostoli mărturisitorii Lui : avlla. lh,myesqe du,namin evpelqo,ntoj tou/ a`gi,ou pneu,matoj evfV u`ma/j kai. e;sesqe, mou ma,rturej e;n te VIerousalh.m kai. ÎevnÐ pa,sh| th/| VIoudai,a| kai. Samarei,a| kai. e[wj evsca,tou th/j gh/j [ Dar veţi primi putere prin pogorârea Sfântului Duh întru voi şi-Mi veţi fi Mie mărturisitori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului].

Mărturisirea ţine de prezenţa Sfântului Duh în Sfinţii Apostoli, pentru că prin Duhul Fiului ei primesc putere lucrătoare, dinamizatoare, înflăcărătoarea în propovăduirea lor. Primirea puterii Duhului îi face mărturisitorii lui Hristos, pentru că Fiul nu e separat de Duhul şi de Tatăl în lucrarea Bisericii şi în viaţa noastră.

Duhul Sfânt vorbeşte despre Fiul şi le reaminteşte Sfinţilor Apostoli adevăratul chip al Fiului. Primind pe Sfântul Duh în fiinţa lor aceştia au înţeles mai bine cele spuse lor de către Domnul şi care sunt cuprinse la In. 14, 26: o` de. para,klhtoj( to. pneu/ma to. a[gion( o] pe,myei o` path.r evn tw/| ovno,mati, mou( evkei/noj u`ma/j dida,xei pa,nta kai. u`pomnh,sei u`ma/j pa,nta a] ei=pon u`mi/n Îevgw,Ð [ Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va reaminti toate cele despre care Eu v-am vorbit].

Sfântul Duh face anamneza/actul de reamintire a persoanei şi a cuvintelor lui Hristos şi El ne face să Îl simţim pe Hristos cel viu, Cel înviat, pentru că Hristos e nedespărţit de Duhul şi de Tatăl.

Mărturisitorii vorbesc întru Duhul despre Hristos cel înviat, adică vorbesc cu autoritate dumnezeiască despre Fiul lui Dumnezeu cel răstignit şi înviat şi sunt gata să moară pentru mărturia lor. Veracitatea mărturiei lor constă în aceea că preferă moartea unei vieţi trăită în minciună, în disociere faţă de adevărul lui Hristos. Adevărul lui Hristos e preferabil unei vieţi separate de El.

Hristos îi face mărturisitori ai Săi pe Sfinţii Apostoli şi pe toţi fiii Bisericii pentru că Se sălăşluieşte întru ei împreună cu Duhul cel Sfânt şi vorbirea lor e din adevărul comuniunii cu Hristos cel înviat şi plin de slavă. Mărturisirea se face pe realitatea prezenţei şi experienţei lui Hristos în viaţa lor. Hristos despre care Sfinţii Apostoli vorbesc este cu ei şi în ei şi le ajută lor întru toate, pentru că Duhul le dă ceea ce să spună în faţa mulţimilor care nu cunosc pe Dumnezeu sau a persecutorilor păgâni.

Mărturisitorii de la I Tes. 2, 10

Sfântul Pavel vorbeşte despre doi mărturisitori ai propovăduirii sale apostolice: despre membrii Bisericii şi despre Dumnezeu: u`mei/j ma,rturej kai. o` qeo,j( w`j o`si,wj kai. dikai,wj kai. avme,mptwj u`mi/n toi/j pisteu,ousin evgenh,qhmen [ Voi sunteţi mărturisitori şi Dumnezeu, că sfânt şi drept şi fără vină am fost între voi, cei credincioşi].

Credincioşii Bisericii şi Dumnezeu mărturisesc despre folosul pastoraţiei noastre. Dacă oamenii ne nedreptăţesc şi încearcă să mintă despre vieţuirea noastră între ei, Dumnezeu nu minte însă niciodată. Şi lucrarea noastră, spune Pavel, e aratătă/descoperită de către Dumnezeu pentru că El ne-a dat puterea propovăduirii noastre şi nu oamenii. Puterea Sfântului Duh coborâtă la Cincizecime întru Apostoli i-a făcut pe ei mărturisitorii adevăraţi ai Domnului.

Mărturisitorii Bisericii lui Hristos

De aceea Biserica lui Dumnezeu mărturiseşte persoana şi chipul lui Hristos potrivit mărturiei Apostolilor. Noi vedem pe Hristos prin ochii Apostolilor cei plini de Duhul Sfânt şi de puterea Tatălui. Din acest motiv nu propovăduim un alt chip al lui Hristos sau există un chip unitar al lui Hristos în Biserica Ortodoxă pentru că este chipul Său apostolic, păstrat cu fidelitate jertfelnică peste veacuri.

Pentru credinţa în Hristos şi pentru icoana Lui dogmatică sau închipuită pe lemn s-a murit în Biserică. Mulţi Sfinţi au preferat să moară decât să admită altceva decât adevărul apostolic al Bisericii. Când a fost prigonită adevărata înţelegere a persoanei Sale sau când s-a sfărâmat chipul Său iconografic, ca o consecinţă directă a neînţelegerii persoanei Sale, au murit sute de mii de Mărturisitori.

Icoana e mărturia Bisericii despre Hristos, despre Hristos care are două firi unite indisolubil în persoana Sa şi Care şade de-a dreapta Tatălui, fiind în acelaşi timp cu Biserica Sa fără întrerupere. Dacă Hristos nu e în mod deplin Dumnezeu şi om, dacă nu a îndumnezeit întreaga Sa fire umană, dacă persoana Sa nu este iconizată în umanitatea Sa atunci nu e Hristosul Bisericii.

Hristosul Bisericii e în acelaşi timp pe scaunul dumnezeirii împreună cu Tatăl şi cu Duhul dar şi cu noi, mereu, fără întrerupere, cu membrii Bisericii Sale. Hristos ni se dă drept mâncare şi băutură sfântă, El e Cel ce ţine toate şi le păstrează pe toate în existenţă, Cel ce ne mântuieşte pe fiecare în parte şi Cel ce va veni să judece lumea cu dreptate.

Hristosul Bisericii e înţeles şi iubit numai prin comuniunea liber consimţită cu El şi numai printr-un efort susţinut de despătimire, pentru a-L percepe pe El duhovniceşte din ce în ce mai mult. Ca să dai mărturie despre Hristos trebuie să te laşi învăţat de Hristos, prin Duhul, cele despre Sine. Trebuie să Îl ai în tine pe Hristos şi să Îl vezi pe Hristos în fiecare om creat de El şi în orice detaliu al creaţiei, ca Cel care a creat cele văzute şi nevăzute şi le ţine prin harul Său în existenţă.

Hristos cel înviat în viaţa noastră

Noi ne rugăm lui Hristos cel preaslăvit, Lui Hristos cel înviat şi Care poartă rănile Sale ca pe nişte podoabe împărăteşti, pentru că sunt semnele dragostei Sale infinite pentru noi. Rugăciunile noastre sunt ascultate de Hristos cel viu Care ne cere să ne rugăm Lui cu minte clară, ştiind ceea ce cerem şi cui cerem, şi, în acelaşi timp, cu smerenie, ca nişte fii supuşi voii Sale.

Hristos cel înviat ne iradiază cu lumina Sa şi ne cere să ne curăţim şi noi simţirile ca să Îl percepem pe El cu adevărat, întru slava Sa. Hristos cel înviat ne cere să trăim duhovniceşte, mai presus de simţuri, pentru că viaţa veşnică înseamnă veşnica bucurie şi contemplare a slavei Sale, mai presus de simţuri şi de discursivitatea minţii.

Şi când spunem că Biserica este divino-umană spunem de fapt că umanitatea noastră trebuie să se înduhovnicească continuu pentru ca să fim fiinţe duhovniceşti, străbătute de lumina Sa din belşug. Drumul nostru este sfinţenia, continua sfinţire, conştientizare a umplerii noastre de slava lui Hristos.

Pr. Dorin.

Pentru fontul în limba greacă, aici.

Despre învierea Domnului potrivit Scripturii dumnezeieşti [1]

Învierea lui Hristos a fost prevestită de către Proroci şi de către El Însuşi

Când Îngerul Domnului binevesteşte Prea Curatei Maici şi Sfintelor Femei Mironosiţe învierea Domnului le spune, printre altele, că El hvge,rqhkaqw.j ei=pen [S-a sculat/S-a ridicat { dintre cei morţi} după cum a zis] [ Mt. 28, 6, cf. GNT], a spus mai înainte. Ceea ce fusese vestit mai înainte de către El [Mt. 12, 40; 17, 9; 17, 23; 20, 19; Mc. 8, 31; 9, 9 etc.], ceea ce se ştia mai dinainte s-a împlinit acum. Dar ceea ce s-a vestit atunci, ceea ce s-a vestit de mai multe ori, acum are concreteţe, pe când atunci nu se ştia cum va fi, cum va arăta Hristos cel înviat.

Şi cum arată Hristos cel înviat?

Aflăm acest lucru din modul cum arată Îngerul Domnului şi din ce spune acesta. Îngerul Domnului are înfăţişarea w`j avstraph., ca /aidoma fulgerului iar îmbrăcămintea Sa, forma iconomică sub care se arată oamenilor este leuko.n w`j ciw,n [albă ca zăpada, cf. GNT, MT. 28, 3]. Înfăţişarea Îngerului Domnului e minunată, bulversantă, produce încântare şi bucurie duhovnicească. Şi Îngerul Domnului este îndumnezeit prin lumina Prea Curatei Treimi şi nu prin sine. Dacă el este aşa, cum arată atunci Domnul Îngerilor ?!

Nu putem să spunem decât că trupul înviat al Domnului produce cu atât mai mult bucurie imensă în cei care Îl văd, cărora El li Se arată, pentru că e plin de lumină dumnezeiască. Din trupul Său străluceşte lumină preadulce şi preaînveselitoare.

Dar El, Cel înviat, este Iisus cel răstignit, Care S-a sculat dintre morţi precum a zis/ a binevestit mai înainte prin Proroci şi prin propria Sa gură omenească [ cf. Mt. 28, 5-6, cf. GNT].

Iisus cel răstignit a înviat dintre morţi

Expresia scripturală Iisus cel răstignit [ VIhsou/n to.n evstaurwme,non, cf. Mt. 28, 5, GNT], din perspectiva învierii Sale din morţi, ne spune că Acelaşi care a murit a şi înviat. Tocmai de aceea e luat astfel în calcul de către Sfântul Matei, ca Cel mort pe cruce, pentru ca să se arate legătura interioară dintre El cel mort, Care Se pogoră în Iad şi El, Cel ce învie din morţi, ridicând din Iad pe Sfinţii Vechiului Testament şi deschizând uşile Raiului.

Sintagma Cel răstignit apare de 4 ori în NT: 1. Mt. 28, 5 [ Iisus Cel răstignit]; 2. Mc. 16, 16 [ Iisus Nazarineanul Cel răstignit]; 3. I Cor. 1, 23 [ Hristos Cel răstignit] şi 4. I Cor. 2, 2 [ Iisus Hristos şi Acesta ca Cel răstignit] şi ea arată identitatea lui Hristos Cel răstignit cu a Celui înviat; faptul că El, Cel care are trupul transfigurat e Cel care a suferit moarte de ocară pe cruce şi nu altul.

Importanţa acestei sintagme e capitală pentru creştinii ortodocşi pentru că exclude orice fel de dochetism hristologic. Hristos înviat nu este o nălucă sau altcineva, un Înger spre exemplu, ci El Însuşi, Cel care poartă pe trupul Său semnele cuielor şi ale suliţei. Când Sfântul Toma a vrut să se încredinţeze asupra umanităţii lui Hristos cel înviat şi a identităţii somatice dintre Cel de dinainte şi Cel de după înviere a pipăit rănile Domnului [ cf. In. 20, 27].

Când Sfântul Toma s-a încredinţat de învierea Sa L-a mărturisit pe Iisus cel înviat drept Domnul şi Dumnezeul său [ In. 20, 28]. Când Sfântul Pavel s-a încredinţat pe drumul spre Damasc că lumina care l-a învăluit deodată este slava lui Iisus cel înviat, a Celui pe care el Îl caută [ F. Ap. 9, 5] nu a mai ştiut decât pe Iisus Hristos cel răstignit pentru toţi oamenii [ I Cor. 2, 2].

Crucea e drumul spre înviere

Moartea Domnului nu este punctul final al iconomiei Sale pentru noi, al iubirii Sale pentru noi, ci sensul morţii este învierea, îndumnezeirea firii Sale umane, ridicarea de-a dreapta Tatălui prin Înălţarea Sa la cer şi continua prezenţă a Sa în noi, prin Duhul Său cel Sfânt, odată cu pogorârea Sfântului Duh şi formarea Bisericii Sale.

Sensul crucii este înduhovnicirea materiei, sfinţirea întregii lumi, transfigurarea întregii creaţii. Dacă vedem crucea şi moartea Sa ca sucombare sub moarte nu Îl propovăduim ca Domnul cel înviat, Care calcă cu moartea Sa moartea întregii lumi ci preaslăvim puterea morţii care biruie pe toţi, chiar şi pe Domnul. Însă, Domnul a biruit în Sine moartea, a scos afară din trupul şi sufletul Său moartea, biruind în Sine moartea şi umplându-şi trupul de slava Sa cea veşnică.

Despătimirea noastră nu se confundă cu dorinţa de anihilare a trupului ci ea înseamnă umplerea noastră, în mod treptat, de slava lui Dumnezeu. Înviem tainic, ne despătimim pe fiecare zi, până când interioritatea noastră transfigurată se vede şi în afară, pe trupul nostru şi iradiază toate în jur. Sfinţii lasă în jurul lor mireasma vieţii lor sfinte. Ei umplu toate de dulceaţa harului ce iradiază din fiinţa lor.

Pr. Dorin

Pentru fontul în limba greacă, aveţi aici detalii despre instalarea lui în computerele dv.

Învierea Domnului binevestită Sfintei Sale Maici

Axionul Învierii Domnului glăsuieşte astfel. „Îngerul a strigat celei pline de dar, Curată Fecioară: Bucură-te! Şi iarăşi zic: Bucură-te!, că Fiul tău a înviat a treia zi din groapă / mormânt.”

Astfel, însuşi Axionul de la Liturghia Învierii, mărturiseşte faptul că Preacurata a fost împreună cu femeile mironosiţe la mormânt, dis de dimineaţă în Duminica Învierii şi că i s-a vestit aceasta de către Înger, despre care tradiţia Bisericii noastre spune că a fost Sfântul Arhanghel Gavriil. Iar în Axion vedem că se spune „cea plină de dar”, adică aşa cum i s-a adresat Sfântul Arhanghel Gavriil Preacuratei la Bunăvestire, când i-a anunţat Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Prezenţa Preacuratei şi vestirea Învierii de către Înger şi apoi vorbirea sa cu Însuşi Domnul înviat, se păstrează în tradiţia Bisericii şi apare precizată în icoanele mai vechi, cum este cea de sus, din care am selectat acest detaliu semnificativ.

Psa. Gianina.

Pogorârea luminii dumnezeieşti în Mormântul Domnului [ 2008]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QZaLnOGU1HE]

Psa. Gianina

Sinaxarul Învierii Domnului şi urările noastre pascale

Hristos a înviat! La mulţi ani tuturor şi multă bucurie în viaţa dv.!

14.3 MB

A fost introdus în arhiva de aici.

Daruri pascale

Toate fotografiile sunt din această sursă.

Psa. Gianina.

Bucuria praznicului preaslăvit al Învierii Domnului [2008]

În faţa praznicului Învierii Domnului

Întreaga suflare a Ortodoxiei se pregăteşte pentru „Sărbătoarea sărbătorilor”: Învierea lui Iisus Hristos, o reînviere a spiritului, pentru care, an de an, creştinii se pregătesc vreme îndelungată prin post şi rugăciune. Nu mai puţin de 40 de zile sunt necesare pentru ca un adevărat creştin să fie pregătit pentru Duminica Învierii. În acest răstimp, alte câteva sărbători „îndulcesc” postul – Buna Vestire sau Floriile. Săptămâna Mare, a Patimilor, este cea care precede marea sărbătoare a vieţii care învinge moartea, a luminii care alungă întunericul, Învierea: „Veniţi să luaţi lumină!”, „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând!”

În Săptămâna Mare, creştinii se împărtăşesc, îşi pomenesc morţii şi ţin un post chiar mai aspru, căci acum a fost trădat, prins şi răstignit Hristos. În Vinerea Mare, mulţi ţin chiar post negru. În acelaşi timp însă, se fac toate pregătirile pentru Duminica Paştelui şi Săptămâna Luminată, când întreaga suflare sărbătoreşte victoria binelui asupra răului.

Ce înseamnă Paşte ?

Numele de Paşte, în limba română, provine din latinul pascha, preluat la rândul său din grecescul paskha, care traduce ebraicul pesah („trecere”). Sărbătoarea evreiască îşi are originea adânc în istorie şi rememorează eliberarea din robia egipteană (Exodul), când Moise şi poporul evreu au plecat către Pământul Făgăduinţei, unde s-au stabilit după o peregrinare de 40 de ani prin deşert. Aşadar, o trecere de la robie la libertate, marcată simbolic prin sacrificarea unui miel pentru fiecare familie, în noaptea părăsirii Egiptului. În cele opt zile ale sărbătorii se consumă alimente rituale, care simbolizează durerea, amărăciunea robiei şi trecerea anevoioasă a fiilor lui Israel la o viaţă curată: azima (pâine nedospită), miel şi ierburi amare.

Pentru creştini, Paştele reprezintă jertfa lui Iisus Hristos, care de bunăvoie a pătimit şi a fost răstignit pentru purificarea tuturor urmaşilor lui Adam de păcate şi pentru ca ei să obţină şansa unei vieţi veşnice în Împărăţia Cerurilor. În credi

nţa creştină, în a treia zi de la crucificare, Iisus a înviat, iar 40 de zile mai târziu, a urcat de-a dreapta Tatălui. În timp, multe elemente culturale non-religioase au fost incluse în sărbătoarea Paştelui, iar astăzi, Paştele este sărbătorit deopotrivă de creştini şi nu numai.

Disputa calendarului Învierii

Anul trecut, Paştele a fost sărbătorit în aceeaşi zi, atât de catolici cât şi de ortodocşi. Totuşi, se întâmplă rar ca datele să coincidă, pentru că cele două biserici calculează data Învierii Mântuitorului după calendare diferite. De-a lungul timpului, au existat mai multe încercări de sincronizare a datelor, toate soldate cu eşecuri. Începând din anul 1582, biserica apuseană catolică a trecut la calendarul Gregorian, pe când răsăritenii ortodocşi au rămas la calendarul Iulian. Calculele celor două momente celeste sunt şi ele diferite: apusenii se bazează pe luna plină ecleziastică, în timp ce răsăritenii observă luna plină astronomică, la fel cum privesc şi data reală a echinocţiului. Catolicii se bazează pe o dată fixă calculată din vreme pentru echinocţiu. În acest context, luna plină ecleziastică este calculată din vreme conform unor tabele bisericeşti, datele fiind prestabilite cu mulţi ani înainte. Ortodocşii, în schimb, urmează luna plină pascală, care este la o dată calculată pe baza observaţiilor astronomice.

O primă încercare de uniformizare a datei serbării Paştelui în toată lumea creştină a avut loc în anul 325, la iniţiativa Sfântului împărat Constantin cel Mare. Atunci, primul Sinod ecumenic desfăşurat la Niceea a adoptat practica bazată pe calculul datei Paştelui care se reducea la următoarele norme: Paştele se va serba întotdeauna în prima duminică cu lună plină de după echinocţiul de primăvară – aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care era legată data Paştelui creştin. Când prima lună plină de după echinocţiul de primăvară cade duminică, s-a mai spus la Sinod, Paştele va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu fi în acelaşi timp cu Paştele iudeilor, dar nici mai devreme.

Nu a fost singura încercare de acest gen: una din cele mai semnificative a fost Consiliul Bisericilor de la Aleppo (Siria) din 1997, unde s-a convenit ca echinoxul să fie recunoscut în funcţie de observaţiile astronomice luând în consideraţie meridianul de la Ierusalim, unde de fapt a avut loc Învierea. Până la această oră, nu s-a dat curs niciunei înţelegeri. Sinodul de la Niceea a mai stabilit însă că data Paştelui din fiecare an va fi calculată din timp de Patriarhia din Alexandria, iar aceasta o va comunica şi celorlalte biserici creştine.

Simboluri pascale, bucate şi superstiţii

În România, Paştele întruneşte un număr impresionant de datini îmbinate cu simboluri, elemente ale naturii, superstiţii, dar şi bucate minunate.

În noaptea cea mare a Învierii, bisericile se umplu până la refuz cu credincioşi. Fiecare poartă câte o lumânare pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa altarului. Reprezintă, pentru creştini, biruinţa luminii lui Dumnezeu asupra păcatului, şi o păstrează tot anul, pentru momente de restrişte. După slujba de Înviere, preotul împarte sfintele paşti – pâine sfinţită, stropită cu vin şi cu aghiazmă. Apoi, credincioşii se întorc acasă, cu lumânarea aprinsă. După ce păşesc peste prag, se închină şi sting lumânarea în grindă, afumând-o în semnul crucii. După numărul acestor cruci se socoteşte cât de veche e casa sau câţi ani s-a trăit în ea.

Ouăle roşii simbolizează mormântul lui Hristos, deschis la Înviere, motiv pentru care oamenii le sparg şi folosesc formula „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” timp de 40 de zile, până la Înălţare. Legenda spune că, la răstignire, Fecioara Maria a pus un coş cu ouă sub cruce, ca să-i îmbuneze pe soldaţii care îl păzeau, iar acestea au fost înroşite de sângele Mântuitorului. Alte variante spun că Maica Domnului, hăituită, face ouă roşii pe care le aruncă în calea urmăritorilor pentru a-i deruta, sau că o negustoreasă, neîncrezătoare în Învierea lui Iisus, spune „Voi crede când ouăle se vor roşi”, şi acestea se înroşesc. Originea colorării lor se pierde în negura epocii precreştine, de când Anul Nou se sărbătorea la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fecundităţii.

Astăzi, ouăle primesc diferite „înfăţişări”: ele pot fi încondeiate, închistrate, muncite sau picate (cu ceară – n.r.). La capitolul superstiţii, bucovinenii spun că cei care ciocnesc „se întâlnesc pe lumea cealaltă”, sau că „cel care sparge oul celuilalt are voie să i-l ia; dacă acesta refuză, se spune că îl va mânca pe lumea cealaltă stricat şi uns cu păcură…” Sau „ouăle muncite nu se dau de pomană, căci nu le primeşte Dumnezeu”, iar „cel al cărui ou se sparge primul, va muri înaintea celuilalt”.

O tradiţie românească, păstrată încă, cere gospodinelor să vopsească ouăle cu culori naturale: pentru galben şi portocaliu, ouăle se fierb cu coji de nucă, foi de ceapă, brânduşe, frunze de mesteacăn, soc sau coajă de păr; roşul se obţine cu felii de sfeclă, frunze de măr, de măceşe sau coajă de prun; castaniu – cu frunze de nuc; verzui – cu spanac sau muguri de măr pădureţ, şi chiar şi albastre – cu foi de varză roşie sau cu viorele… Ouăle monocrome, aproape întotdeauna roşii, se numesc în Bucovina „merişoare” şi erau destinate pomenilor pentru cei morţi.

Bătrânii mai spun că nu toate ouăle trebuie împodobite cu forme şi figuri, ci doar acelea care se păstrează în casă pentru a aduce noroc şi belşug şi a o apăra de rele. Acestea sunt ouăle „muncite”, fie policrome, realizate prin vopsiri succesive şi o îmbinare a modelelor („împestriţate”), fie cele roşii cu ornamente aplicate cu ceară albă sau prin scrijelirea vopselei. Cele încondeiate au un alfabet propriu: „Brâul Maicii Domnului”, „Crucea Paştilor”, „ochiul” şi „porumbelul”, simboluri ale Duhului Sfânt, „mâna”, care semnifică binecuvântarea dumnezeiască, „scara”, simbol al ascensiunii la ceruri, „peştele”, încifrare a numelui lui Isus, şi „cârja”, emblema Păstorului sufletelor rătăcite, sunt doar câteva dintre motivele folosite pe ouăle tradiţionale de Paşte.

Prin părţile Sibiului, ele sunt folosite într-un ceremonial chiar mai elaborat: este împodobit un pom precum cel de Crăciun cu ouă vopsite, golite de conţinut. În Lăpuş, Maramureş, în prima zi de Paşti, copiii care au cel mult nouă ani merg la vecini să le anunţe Învierea Domnului, iar gazda trebuie să dăruiască fiecărui urător un ou roşu. Femeile şi fetele din Almaş, de pe valea Crişului Alb, îmbrăcate în haine de sărbătoare, vopsesc şi „împestriţesc” ouăle numai în curtea bisericii. Iar în Transilvania, capul familiei împarte un singur ou sfinţit cu toţi membrii acesteia.

Nici pasca nu trebuie să lipsească de pe masa de duminică. Gospodinele o coc numai cu ocazia Paştelui şi este rotundă, pentru că se crede că „scutecele lui Hristos au fost rotunde”. Având la mijloc o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit, iar când se pune la copt, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului. Legenda spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost găzduit la un om foarte primitor care le-a pus în traistă, la plecare, pâine pentru drum, fără ştirea lor. Apostolii l-au întrebat pe Hristos când va fi Paştele, iar răspunsul a fost: „atunci când veţi găsi pâine în traistă”. De atunci, se coace pasca.

Mielul. În întreaga tradiţie creştină, mielul îl simbolizează pe Mântuitor, care s-a sacrificat pentru păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat. Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul al VII-lea. Astăzi, mielul fript este felul principal pe masa de Paşte a multor creştini. Din festin nu trebuie să lipsească nici cozonacul sau sarmalele.

Alte obiceiuri

La Câmpulung Moldovenesc, în zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşează în cerc, purtând lumânări aprinse în mână, şi îl aşteaptă pe preot care le sfinţeşte bucatele din coşul pascal. Acesta este acoperit cu un şervet ţesut cu modelul specific zonei, iar, pe o farfurie, se regăsesc simbolurile bucuriei întregul an: seminţe de mac, care vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta, sare, care va fi păstrată pentru a aduce belşug, zahăr, folosit când se îmbolnăvesc vitele, făină, pentru ca rodul grâului să fie bogat, ceapă şi usturoi, care protejează împotriva insectelor. Deasupra acestei farfurii se aşează pasca, şunca, brânza, ouăle roşii şi ouă încondeiate, bani, flori, peşte afumat, sfeclă roşie cu hrean şi prăjituri.

Mult mai la sud, în Călăraşi, credincioşii aduc în coşul pascal, alături de ouă şi cozonac, şi cocoşi albi, crescuţi anume pentru datină: la miezul nopţii, cocoşii cântă şi vestesc învierea Mântuitorului. Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoş cântă primul. După slujbă, păsările sunt dăruite săracilor. Printre dulciurile pregătite de Paşti în Argeş sunt şi covrigii cu ou. Fiecare gospodină se străduieşte să prepare această delicatesă, considerată simbol al belşugului: reţeta necesită 15 ouă la un kilogram de făină! În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti (vin şi pâine sfinţite). Meniul mesei festive include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale, după care se continuă cu friptura de miel.

Europa

Şi în restul continentului există multe obiceiuri. În Marea Britanie, de pildă, se dăruiesc ouă foarte mari de ciocolată. În Bulgaria, pictarea ouălor este o îndeletnicire a călugăriţelor din mănăstiri, iar în Elveţia există zone în care copiii cred că ouăle de Paşte sunt făcute de cuci sau de iepuraşi. De aceea, ei pregătesc din primele flori de primăvară câte un cuib în care acestea să fie depuse. În Olanda, părinţii vopsesc ouă verzi, pe care le ascund în iarbă, iar copiii sunt trimişi să le caute. Obiceiul se ţine şi în Germania, dar cu ouă de diverse alte culori. Suedezii le ornează cu desene hazlii şi cu versuri în rime, care se citesc cu glas tare, înainte de a le mânca. În Ungaria, ouăle sunt vopsite în roşu sau galben, iar pe ele se desenează apoi diferite motive, cele mai întâlnite fiind reprezentând stoguri de fân, case sau fântâni cu cumpănă.

Iepuraşul de Paşte

Nu este un produs comercial precum Moş Crăciun. Iepuraşul s-a născut pe meleaguri saxone, ca parte a unui ritual păgân de fertilitate pentru începutul primăverii, renaşterea întregii naturi. A fost menţionat ca simbol al Paştelui pentru prima oară în jurul secolului al XVI-lea, iar în 1800 au apărut şi primele dulciuri în formă de iepuraşi, în Franţa şi Germania, dar şi primele ouă de ciocolată. Se pare că emigranţii germani au dus tradiţia pe continentul american şi, de atunci, iepuraşul le oferă daruri copiilor în fiecare an.

Vechii saxoni sărbătoreau sfârşitul iernii printr-un festival în care o celebrau pe zeiţa primăverii, Eastre. Se spune că ea a găsit, într-o iarnă, o pasăre rănită. Pentru a o salva, a transformat-o în iepuroaică, dar una care încă putea depune ouă. Drept mulţumire, iepuroaica decora ouăle şi i le dăruia zeiţei.

Când misionarii creştini au pătruns în zona saxonă, au propovăduit creştinismul dar într-o manieră proprie, împletindu-l cu vechile credinţe. Astfel, Eastre s-a transformat, iar sărbătoarea păgână a primăverii s-a suprapus cu paştele creştin, devenind ceea ce cunoaştem astăzi drept Easter.

Cadouri „de la iepuraş”

În ultimii ani, tradiţia cadourilor de Paşte a luat amploare şi aici, iar comercianţii nu au decât să profite. Important este să alegi un cadou de calitate. Pentru cei mici e uşor să alegi – dulciuri, jucării, sau chiar şi un iepuraş de pluş. Pentru cei mai pretenţioşi, o sărbătoare tradiţională nu poate fi un moment mai potrivit pentru un cadou tradiţional. Antena3.ro a mers duminică la Târgul de Florii şi a trecut în revistă cele mai frumoase mostre de artă populară, dar şi cadouri pentru toate gusturile. Icoane, ceramică, straie populare, opinci, covoare, artă naivă, păpuşi, decoraţiuni, chiar şi cărţi tipărite manual pe hârtie obţinută prin reţete tradiţionale.

Cf. sursa, cu unele modificări…

Psa. Gianina.

Page 1 of 15

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno