Verbele comuniunii

Te muţi spre altul. Dacă simţi nevoia presantă, sufocantă de nou te muţi spre altul…Ieşi din tine pentru altul. A te mişca spre altul înseamnă să spargi uşa egoismului. Nu numai să doreşti să fii cu altul ci să fii cu altul e victoria împotriva egoismului. Şi această victorie cere orice clipă pentru că în orice moment mai trebui să înfrângi ceva din tine.

Însă pasul interior spre dialog face totul. Acesta este esenţial. Mersul spre celălalt, spre un altul e hotărâtor pentru mine pentru că mă redefinesc continuu. Cuvintele pe care le spun cuiva sunt eu spre el. Când sunt singur vorbesc ca pentru mine. Când sunt cu el, cu un altul, vorbesc pentru ca să afle câte ceva despre sine şi despre mine. Am spus despre sine…şi apoi despre mine. Cel care vorbeşte cu mine află mai întâi câteva lucruri despre sine…apoi altele despre mine.

Nimicurile discuţiilor sunt esenţiale pentru a fi împlinit. Faptul că aflu că eşti sănătos, că ai mai scris ceva, că ai mai citit ceva, că ţi-ai plătit întreţinerea, că ai făcut un lucru bun…mă bucură. Sunt foarte importante pentru mine aceste amănunte. Nu le consider banalităţi! Banalităţile sunt cele mai importante lucruri. Astfel de banalităţi sunt esenţialul.

La spovedanie mulţi nu ştiu că nu ştiu să se spovedească. Nu ştiu ce e păcatul, ce fel de păcate au făcut, cine sunt, ce vor…Dar ei încearcă să bâiguie câte ceva. E foarte greu să găseşti oameni care să ştie să facă o spovedanie în 3 minute şi să îţi spună 80 de păcate, unul după altul, cu precizie şi durere de inimă. E greu…Nu toţi sunt teologi…

Dar omul încearcă să îţi spună câte ceva…Şi uneori în loc să îţi spună ce păcate au mai făcut îţi spun ce medicamente au luat, cu cine au mai vorbit, ce au mâncat, ce le fac copiii…Dar astea sunt spovedanii reale, pentru că pe ei îi doare de ce îi doare. Pe mine mă dor lucruri pe care ei nici nu le pot aproxima că ar exista…sau că sunt importante. Însă pe ei îi doare de dorul lor.

Dacă ascult dorul din spatele cuvintelor atunci simt cum Dumnezeu ascultă glasul inimii lor. Şi asta e spovedania: gâlgâirea de interes pentru altul, cum stau eu faţă de Dumnezeul meu şi faţă de familia, vecinii, strada mea…Cum stau?!!! Dacă stau bine înseamnă…că merg bine. Şi cine merge bine înseamnă că e cu Dumnezeu.

Dacă nu eşti cu Dumnezeu nu poţi să te bucuri. Da, te căzneşti să scoţi un zâmbet, faci un efort, dar nu poţi zâmbi încât să ţi se umple inima de bucurie. Căci, atunci când eşti bucurie eşti ca o floare, ca un soare, ca un foc ce iradiezi în jur…Nu numai că se simte dar şi minunezi, cutremuri, mişti din temelii fiinţe.

Eram tânăr seminarist şi am vorbit unui coleg despre teologie, despre ceea ce credeam eu că e, pe atunci, cunoaştere teologică. Şi colegul meu m-a ascultat fascinat minute în şir…până mi-a spus, cu adâncă durere pentru el: Mi-ai dărâmat toate temeliile vieţii mele! L-am privit uimit. Mi-a explicat ce înseamnă acest lucru. Am înţeles ceva, poate, dar vag. Mult timp mi-am adus aminte ce mi-a spus el, şi, alţi câţiva, în timp, mi-au spus lucruri asemănătoare.

Cum pot eu, m-am tot gândit, să cutremur pe aceşti oameni, să îi fac să simtă că totul începe odată ce au vorbit cu mine sau că, întâlnindu-mă, începe ceva nou în ei, devin alţii? M-am tot gândit acest lucru. M-am tot gândit, pentru că nu am dorinţa să îl fac pe cineva, pe cel din faţa mea, o copie a fiinţei mele. Mie îmi place să găsesc în el alteritatea, acel ceva care nu sunt eu. La toţi care vine în contact cu mine le spun să fie ei şi să se manifeste aşa cum sunt ei pentru că aşa se manifestă normal. Dacă omul încearcă să copie pe cineva e fad, scârţâie totul.

…S-au legat multe lucruri în timp…despre cuvântul care zideşte dar şi despre Cuvântul care ne rezideşte continuu, adică de Dumnezeu Cuvântul care ne rezideşte continuu prin Duhul Său cel Sfânt. Şi mi-am dat seama că dorul meu după comunicare/comuniune/prietenie/frăţietate/colegialitate se manifestă cu atâta putere şi sinceritate încât omul se simte că porneşte de la capăt sau că vine cu capătul spre el, cu faţa spre el, cu zâmbetul spre el şi e aşa cum e el.

O mică digresiune. Mai mulţi comentatori online ai noştri, de-a lungul timpului, m-au considerat om mândru, distant, încrezut, pompos, prefăcut…pentru că scriu, vorbesc şi mă manifest atât de liber. Aceste remarci m-au uluit întotdeauna, pentru că starea mea de spirit când scriu nu e aceea de a da lecţii, ci de a vorbi deschis, din inima mea spre alţii, despre ceea ce cred. Dacă văd pe cineva bucurându-se sau plângând nu îmi pun problema că joacă teatru. Dacă omul aia face atunci aia face.

Însă, am stat şi m-am gândit: De ce poţi să ai o asemenea impresie despre un om pe care nu l-ai văzut…şi pe care nu îl simţi?! Mă gândesc că cineva, care mă citeşte, ar trebui să simtă starea în care am scris. Dacă nu o simte şi presupune altceva atunci înseamnă că are o problemă. Adică ochelarii mei, dacă privesc un câmp verde, şi în loc de copaci văd bani sau maşini…înseamnă că am o problemă. Şi dacă simţi contrariul a ceea ce un altul transmite înseamnă că nu e de vină microfonul sau blogul meu pentru că sunt prost înţeles.

Undeva se distorsionează undele. Unde? Acolo, în vorba ta. Prietenul meu putea să mă mintă. Putea să spună că nu l-a impresionat ce a vorbit cu mine dar lucrurile să stea tocmai altfel. Dar el a fost sincer, cum nu sunt sinceri unii [ nu mulţi…] dintre cititorii noştri. Acest articol este al 2391-lea de pe acest blog şi …dacă nu impresionează deloc această gratuitate, atunci nu e de vină autorul. Dacă nu te impresionează cineva care este impresionant înseamnă că taci…şi minţi.

O, nu e pledoarie pentru a ne ridica osanale! Îmi sunt dizgraţioase. Cel mai dizgraţios lucru e să mă lauzi în loc să fii omenos şi să vorbim lucruri de bun simţ. Vreau să continui ideea cu …zidirea interioară a omului. Ca să te uimeşti continuu trebuie să te bucuri şi să admiri. Exerciţiile admiraţiei sunt exerciţiile bucuriei. Ca să admiri trebuie să te bucuri. Canonul Ortodoxiei al părintelui profesor Ioan I. Ică jr., volumul şi proiectul în sine, este o monumentalitate care îţi impune să te bucuri şi să admiri. Dacă o carte de o mie de pagini de sfinţenie şi de muncă nu te bucură….ce te bucură, frate, atunci?!

Însă, ceea ce te bucură trebuie să te bucure cu glas. Dacă nu mulţumeşti omului care creează bucurii nu te zideşti. Pentru că zidirea ţine de preaslăvire. Eşti al preaslăvirii înseamnă că ai glas şi că ştii să te bucuri. Şi ca să te bucuri trebuie să ştii să te smereşti, să te vezi mereu mic pe lângă măreţia de lângă tine şi din viaţa ta.

De ce prietenul meu, acum preot, s-a cutremurat atunci? Pentru că i-am oferit sinceritatea prieteniei şi dorul de prietenie şi nu pentru că i-aş fi spus adevăruri pe care nu le-ar fi gândit şi el singur. Când i-am vorbit din interiorul bucuriei şi l-am aruncat în vârtejul sincerităţii atunci s-a regăsit altul, nu fără temelii, ci zidind noi temelii. Dacă stai cu tine crezi că ai temelii dar nu ai. Când ai curajul să vezi pe cel care nu te cunoaşte ca prieten şi el să descopere în tine prietenul profund atunci se nasc zidurile fiinţei dialogice.

Fiinţa dialogică e o fiinţă cu temelii pe fiecare zi noi, altele, după cum cresc aripi vulturelui. Faci un pas spre el pentru ca să cobori în tine. Dacă crezi că trebuie doar să îi strângi mâna fără să îl înţelegi nu faci nimic. Fiecare simte când nu e…în mod delicat simţit de un altul. Dar, ca să te recâştigi trebuie să renunţi la tine cel de ieri. Cel de ieri trebuie să fie mort pentru tine şi numai astăziul, acest moment să fie totul. Secunditatea clipei, miimea de clipă contează într-o relaţie. Aceasta e totul: regăsirea în interiorul inimii şi al braţelor tale al unui altul, a mii, milioane de alţii!

Verbele comuniunii sunt cutremurătoare. Ele dărâmă zidurile egoismului, ale singurătăţii şi fac din om o fiinţă zburătoare. Prietenia e cea care te face vultur. Dacă nu vrei prietenia rămâi câine al pământului: o fiinţă oarbă, care stai sub pământ şi scoţi muşuroaiele la suprafaţă.

Pr. Dorin Picioruş.