Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Despre Teologia Dogmatică împreună cu teologul anglican E. A. Litton [2]

Rev. E. A. Litton, Introduction to Dogmatic Theology , With Introduction by the Rev. Henry Wace, Third Edition, Edited by the Rev. H. G. Grey, Ed. Paternoster Row, London, 1912, 595 p.

Autorul crede că creştinismul nu posedă monopolul asupra Sfântului Duh şi e probabil ca el să greşească deşi întreaga Biserică nu greşeşte, p. 16-17./ Defineşte inspiraţia divină drept comunicarea influenţei divine oamenilor, p. 19./ însă inspiraţia Scripturilor admite diverse interpretări: 1. o genialitate religioasă de care e plină o anumită carte şi 2. autorul unei cărţi a avut privilegiul sau asistenţa divină specială pentru a o scrie, p. 19./

Modul de operare al Sfântului Duh asupra minţii scriitorului este o problemă ce depăşeşte înţelegerea noastră, p. 20./ Însă putem spune că inspiraţia cărţii Scripturii constă într-o combinaţie între agentul divin şi cel uman şi acestea transmit astfel o învăţătură divino-umană, p. 20./

Autorul spune că timpurile moderne au renunţat la teoria inspiraţiei verbale sau plenare a Scripturii pentru că omul era privit în cadrul ei drept un organ pasiv al transmiterii Revelaţiei, p. 20./ Teoria inspiraţiei verbale se mai numeşte şi teoria mecanicistă a transmiterii Revelaţiei, p. 20./ Se observă acum faptul că lucrările Scripturii sunt marcate puternic de culorile personale ale autorilor, de abilităţile lor, de educaţia şi tempramentul pe care îl aveau, p. 20./

De aceea o epistolă a Sfântului Pavel nu poate fi confundată nicicând cu una a Sfântului Ioan iar maniera Sfântului Petru nu se aseamănă cu a celorlalţi Sfinţi Apostoli, p. 20./ Autorii Scripturii au o topică şi expresii persoalizate, p. 20./

Autorul concluzionează faptul că inspiraţia divină nu a negat facultăţile personale ale autorilor Sfinţi care au scris Scriptura Sfântă ci ei au scris ca nişte oameni altor oameni dar, în acelaşi timp, cuvântul lui Dumnezeu a fost exprimat în cuvinte umane, p. 20./

Deşi modul unirii ipostatice a firilor în persoana Mântuitorului Hristos s-a dezbătut şi dogmatizat la Sinodul IV Ecumenic, totuşi autorul nostru crede că e încă o problemă nesoluţionată, p. 20./ El merge pe principiul mărturisirii protestante clasice: „Scriptura este propriul său interpret autentic”, p. 24./

„Prima Biserică creştină a fost fundată ,fără îndoială, pe învăţătura orală a Apostolilor, şi a continuat pentru ceva timp în dependenţă de învăţătura orală”, p. 30./ „Învăţătura orală a Apostolilor a precedat-o pe cea scrisă şi Biserica a existat înainte de Scripturile Noului Testament. Din punct de vedere formal nu se poate spune că Biserica a fost fundată pe Scripturi, adică pe o carte, ci pe învăţătura pe care o conţin Scripturile”, p. 32.

Sriptura nu e un catehism şi nicio doctrină formulată articulat, însă textul ei conţine esenţialul doctrinar, p. 37./ Autorul crede că Scripturile Vechiului Testament vin de la acelaşi Sfânt Duh care a inspirat creştinismul, p. 38./ „vocea conştiinţei…este vocea lui Dumnezeu” în om, p. 53./

Autorul mărturiseşte creaţia ex nihilo, p. 72, din nimic./ „Din nimic”, spune autorul, nu trebuie înţeles că nimicul ar fi un lucru din care Dumnezeu a creat universul ci, că nu a existat nimic, nu a precedat nimic crearea lumii de către Dumnezeu, p. 72./

Conservarea şi cooperarea sunt două moduri ale omniprezenţei divine, p. 75./ Dumnezeu a creat lumea pentru a-i comunica propria Sa glorie ca pe cel mai mare lucru şi El îi şi poartă de grijă, p. 75./Doctrina providenţei divine se opune necesităţii oarbe, fatuumului, ideii de soartă, p. 75-76./

„Dumnezeu dă darurile Sale în funcţie de capacitatea cuiva de a le primi”, p. 80./ „Binele moral implică raţiunea şi libera voinţă”, p. 82./ „Figura centrală noutestamentară este Iisus Hristos, născut din Fecioară şi crucificat sub Ponţiu Pilat”, p. 89 /

Ereticul Sabelie era un preot din Ptolemaida Egiptului, care a trăit la jumătatea secolului al 3-lea d. Hr., şi care a afirmat că persoanele divine sunt trei manifestări ale unei singure divinităţi, p. 94, adică nega identitatea şi neschimbabilitatea persoanelor divine ale Treimii. /

Tatăl e nenăscut, Fiul este născut iar Sfântul Duh e purces, p. 100./ Analogie naturală a Sfintei Treimi: memoria, inteligenţa şi voinţa, deşi trei facultăţi distincte ale sufletului totuşi fac parte din acelaşi suflet, fără să se separe una de alta, pentru că sufletul e unul şi indivizivbil, p. 103. /

Adam a fost creat cu posibilitatea de a nu muri, p. 118./ Scriptura nu ne dă un răspuns la motivaţia Întrupării Domnului decât răscumpărarea noastră, p. 178./ „Răscumpărarea e ceva mai mult decât creaţia iar slava viitoare a Sfinţilor este o stare mai înaltă decât Paradisul” dintâi, p. 178 / Hristos este Răscumpărătorul nostru, p. 178./ Trupul înviat al lui Hristos este unul preaslăvit, p. 179./

Conceperea dumnezeiască a Domnului Hristos şi lipsa de păcat a lui Dumnezeu se susţin una pe cealaltă, p. 188./ Autorul nu alocă decât aproximativ o pagină, p. 191-192, învierii şi înălţării Domnului. Ceea ce pentru noi reprezintă centrul creştinismului, adică praznicul învierii Domnului, pentru teologul anglican e ceva nesemnificativ./

hypostatical union//e[nwsij u`postatikh.//unio personalis, p. 202 [ pentru fonturi greceşti, aici.] / communicatio idiomatum, p. 213./ Persoana lui Hristos este fundamentul lucrării Sale iar lucrarea Sa constă în relegarea relaţiei dintre om şi Dumnezeu, p. 215./ Tocmai de aceea lucrarea lui Hristos e una de mediere/împăcare, p. 215./

„Hristos este deplinătatea, El este sfârşitul profeţiei”, p. 217./ „Minunile sunt proprii să însoţească introducerea [ în istorie n.n.] a unei religii”, p. 217./ „Slujirea profetică a lui Hristos a fost perpetuată/continuată nu prin propria Sa persoană [ după Înălţare n.n.], ci prin Sfântul Duh, Vicarul Său, singurul Vicar pe pământ şi administrator activ al iertării creştine”, p. 235. După cum se observă autorul separă lucrarea lui Hristos de cea a Sfântului Duh şi consideră că Hristos nu mai lucrează acum în lume ci numai Sfântul Duh. Este evidentă totodată şi polemica anti-papală a autorului./

Convertirea [conversion] este descrisă ca o schimbare a minţii, adică ca o meta,noia [ Mat. 3, 2] sau evpistrofh, [F. Ap. 15, 3] şi ea apare ca rezultat al chemării noastre de către Dumnezeu, p. 250./ Pentru precizări terminologice asupra realităţii justificării/ îndreptării autorul citează Fac. 38, 26; Iov. 9, 2; Iez. 16, 51; Iov. 33, 32; Ieş. 33, 7; Rom. 5, 18; Rom. 3, 24; Rom. 3, 19; Rom. 8, 33; Lc. 18, 14; Iac. 2, 23, p. 260-262./

Capitolele soteriologice ale autorului nostru fac dese referiri la Conciliul tridentin, ceea ce pe noi ne uimeşte. De ce nu merge mai departe de Trident? Şi ce are Tridentul cu Biserica Angliei? /Doctrina catolică despre purgatoriu nu poate fi confundată cu credinţa în progresul sufletului aflat în starea intermediară, p. 308 , adică după moarte şi înainte de învierea generală./

Regenerarea/ renaşterea unui om credincios este pentru autorul nostru unirea dintre convertire şi justificare/îndreptare, p. 313./ Cuvântul regenerare sau paliggenesi,a apare de două ori în Noul Testament: odată în legătură cu renaşterea spirituală [ Tit. 3, 5] iar altădată în legătură cu starea nouă a lumii pe care o va iniţia a doua venire a Domnului [ Mt. 19, 28], p. 313./

Pentru teologii luterani, regenerarea, în sensul ei plenar, descrie o unire mistică de regenerare/renaştere a unei persoane cu Sfânta Treime, p. 321./

Termenul de sanctificare [sanctification]/ îndumnezeire e problematizat în cadrul lui: Ieş. 19, 23; F. Ap. 26, 18; Evr. 2, 2; I Cor. 1, 30, Rom. 8, 30., p. 323./

„Predestinarea [ predestination/pro,qesij] semnifică în general intenţia lui Dumnezeu de a prevedea un plan şi nu de a face referinţe directe la anumiţi indivizi cuprinşi în acest plan”, p. 349. Adică doctrina predestinării nu specifică cine sunt cei vizaţi, predestinaţi ci că există oameni intraţi în acest plan./

Atât cunoaşterea mai dinainte a lui Dumnezeu [pro,gnwsij] cât şi predeterminarea [proorismo,j ], spune autorul, implică recunoaşterea celor ce cred, p. 349./

Biserica s-a instituit în ziua Cincizecimii şi anterior organizării sale văzute, p. 366./ Biserica e văzută de către autor pe filieră paulină ca trup mistic al lui Hristos, al cărui cap este El, p. 379./ Şi statul, ca şi Biserica, e de origine divină, spune autorul, pentru că, cf. Rom. 13, 1, puterile statale sunt rânduite de Dumnezeu, p. 411./

Însă statul şi Biserica nu pot deveni, din punct de vedere formal, niciodată o singură instituţie, p. 413./ Statul nu poate deveni niciodată un instrument al mântuirii /răscumpărării ci aceasta e slujba Bisericii, p. 413./

Melanchton considera o chestiune de mică importanţă numărul Sfintelor Taine, p. 431./ Autorul nostru spune că în afară de Botez şi Cina Domnului celelalte 5 Sfinte Taine nu au mărturii irefutabile, p. 431./ Pentru instituirea Sfintei Euharistii citează: Mt. 26, 26-28; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19, 20 şi I Cor. 11, 23-26, p. 464./

Luther, spune autorul, a ajuns la concluzia ubicuităţii trupului Mântuitorului înălţat la cer pentru că el gândea că Dumnezeu este omniprezent după înviere şi înălţare şi în natura umană, pentru că nu poate fi gândită despărţită de divinitatea Sa, p. 481. Însă Luther dorind să apere unirea ipostatică a Calcedonului în ceea ce priveşte inseparabilitatea firilor în Hristos a negat însă o altă parte a dogmei de la Calcedon, aceea că firea umană nu iese din statutul ei de fire umană nici atunci când este pe tronul dumnezeirii şi este pe deplin îndumnezeită./

Transsubstanţierea apare la Conciliul de la Trident ca „dogmă”., p. 487./ Capitolul eshatologic al cărţii începe cu moartea, p. 535 sqq./ Starea itermediară [ intermediate state] este pentru autorul nostru starea sufletului dintre moarte şi judecata finală, cum am spus şi anterior, p. 540./

„A doua venire a lui Hristos, nu moartea, nu starea intermediară, este marea aşteptare creştină în întreg Noul Testament”, p. 569./ Semnele venirii/prevestirii Domnului: predicarea Evangheliei pe tot pământul [ Mt. 24, 14]; apariţia de falşi hristoşi şi falşi profeţi [ Mt. 24, 24]; apariţia lui Antihrist [ II Tes. 2, 3]; marea persecutare a Bisericii [ Mt. 24, 21]; extinderea apostaziei [ Mt. 24, 12]; semne şi minuni care nu sunt de la Dumnezeu [ II Tes. 2, 9]; lupte intestine şi o neobişnuită separare între oameni [ Mt. 24, 7]; conflictul final, care se sfârşeşte cu învingerea lui Antihrist şi a colaboratorilor săi, p. 570. /

Apocatastaza [ restitution/ avpokatasta,sewj] apare în F. Ap. 3, 21. / „Scriptura se deschide cu Paradisul pierdut şi se închide cu Paradisul regăsit”, p. 590./

Finalul cărţii.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it:

Previous

Comunicare

Next

Despre părintele profesor şi învăţământul teologic ortodox cu părintele Răzvan Andrei Ionescu

2 Comments

  1. pct

    La adresa de mai jos gasiti partea a doua dintr-un articol de-a lui Cristian Badilita in care revizuieste „ereziile” catolice din perspectiva unui istoric crestin ortodox. In articolul de fata abordeaza dogma despre Imaculata Conceptie, Infailibilitatea Papei si Purgatoriu:


    „Ereziile” catolice revizitate de un istoric crestin ortodox (2): Imaculata conceptiune, Infailibitatea Papei, Purgatoriul

  2. La notele de subsol, observăm că i s-a dat un răspuns tot la fel de punctual domnului Dr. Bădiliţă, pe măsura răstălmăcirilor pe care este în stare să le facă.

    Pe noi, personal, nu ne miră, afirmaţiile sale – sunt alţii care gândesc şi mai rău decât atât – ci momentul în care le face şi, mai ales, ne interesează motivaţia personală.

    Pentru că Dr. Bădiliţă e când la baptişti, e când la romano-catolici, e când la greco-catolici, dar, e foarte puţin cu ortodocşii, şi, din ce în ce mai puţin, are simpatie interioară faţă de ei.

    Şi noi urmărim traseul Dr. Cristian Bădiliţă, dar cu durere, cu durere faţă de aceste manifestări vădit partizane şi tendenţioase, vizavi de care Biserica Ortodoxă a răspuns deja prin Sfinţii şi Teologii ei.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén