În cele ce urmează, reproducem câteva mărturii din publicistica eminesciană şi fragmente din manuscrise, care atestă ataşamentul lui Mihai Eminescu faţă de Biserica Ortodoxă, de tradiţia şi învăţătura ei.

Învierea

(Articol reprodus în Opere, vol. IV, Ed. CR, Bucureşti 1939)

„…duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte vechea şi trista legendă [legendă = istorie, povestire, nu basm fantastic – n.n.] că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-Şi fruntea Sa radioasă la ceruri.

Tristă şi mângâietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când ea au ridicat popoare din întunerec [păstrăm formele vechi au ridicat şi întunerec pentru că ele aparţin acelei limbi create de şi în Biserică şi pe care Eminescu şi-a impropriat-o adesea – n.n.], le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.

Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cartea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţăturile creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atât pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară [populară = cunoscută de toată lumea, nu vulgară sau simplistă – n.n.] biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, [ci] pentru binele şi mântuirea altora.

Şi un stoic ar fi suferit durerile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ pentru semenii lui. Şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi în momentele supreme au încolţit [numai] iubirea în inima Lui şi şi-au încheiat [viaţa pământească] cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor.

Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă. (…)

Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral Iisus Hristos. După El încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine. (…)

Caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi cari s-au încercat a se modela după al Lui [după caracterul Lui], rămân creştine. (…)

Nu în cultura excesivă a minţii consistă misiunea şcoalelor, ci în creşterea caracterului. De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde. Sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarineanul răstignit.”

Biserica în cultura românească

(„Timpul”, VI, 10 octombrie 1881)

„Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la anul 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească [e vorba aici de încercarea de a face Mitropolia Moldovei independentă de Constantinopol – n.n.], Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională a ţării unde Românul nu are stat. (…)

Varlaam, Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de atunci [Vasile Lupu] şi c-un Sinod general al Bisericii noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate, care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă şi-n toată românimea. [În viziunea lui Eminescu aşadar, limba românească unitară este creaţia Bisericii şi a Sfântului Varlaam Mitropolitul Moldovei – n.n.].

Cu timpul au început a se recunoaşte însemnătatea limbii cărţilor bisericeşti. Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.”

Paştele

(„Timpul”, III, nr. 86, 16 aprilie 1878, reprodus în: Mihai Eminescu, Opere X, Ed. Academiei, Bucureşti 1989)

„Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului, şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, viaţa tuturor răsărind! [Aceasta este un fragment din Slujba Sfintelor Paşti – n.n.] Şi la sunetele vechei legende [legendă = relatare, povestire despre] suferinţele, moartea şi învierea blândului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi când ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mâinile şi-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii: Ce este adevărul?

Ce este adevărul? …fost-am vreodată creştini? – şi suntem dispuşi a răspunde nu.

Mai adevărate sunt cuvintele lui Calist Patriarhul de Constantinopol [Sfântul Calist, sec. XIV, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul – n.n.], care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descria caracterul omenesc. [Şi aici urmează un lung citat care formează rugăciunea Sfântului Calist Patriarhul – n.n.] Rar ni s-a întâmplat să vedem şiruri scrise cu atâta cunoştinţă de caracterul omenesc. (…)

Şi astfel a fost totdeauna [cum spune Sfântul Calist în rugăciunea sa, descriind neputinţele omului păcătos şi multele lui căderi – n.n.]. În loc de a urma prescripţiunile unei morale tot atât de veche ca şi omenirea [morala creştină! – n.n.], în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată [bizuindu-se] pe bunătatea Lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Şi toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţă cu acea putere [dumnezeiască] înaintea Căruia individul se simte a fi ca o umbră fără fiinţă şi un vis al înşelăciunii. [Se vede aici limpede că viaţa ca umbră şi vis sunt preluări din Scriptură şi din teologia creştin-ortodoxă şi nu din religia brahmanică, aşa cum pretinde critica literară – n.n.] Conştie [e conştient] despre nimicnicia bunurilor lumii…

Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi peste cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi a furtunei. (…)

Ba credem c-a înviat [Hristos] în inimile sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura Lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este, dar pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ură în inimă, cu faţa zâmbind şi cu sufletul înrăutăţit, El n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu. (…) Puţini sunt cei aleşi şi puţini au fost de-a pururi.

Hristos au înviat!”

Liber-cugetător, liberă-cugetare

(„Timpul”, IV, nr. 25, 2 februarie 1879)

Biserica Răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate, pe ea şi ritualele ei, poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.

***

(Mihai Eminescu, Fragmentarium, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981)

„Dumnezeu. El are predicabiliile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El e pretutindeni – are spaţiul; El e etern – are timpul; El e atotputernic, dispune de întreaga energie a universului. Omul e după asemănarea Lui: omul reflectă în mintea lui – in ortum – câteştrele calităţile Lui. De aceea la început era Verbul şi Verbul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Verbul.”

***

(Mihai Eminescu, Opere XV, Fragmentarium,

Ed. Academiei, Bucureşti, 1993)

„[Moartea] Ea este înţelepciunea vieţii, rezultatul final a toată munca şi osteneala noastră; cine gândeşte des că are să moară, acela-i aşa [foarte] d-înţelept. [Cugetarea deasă la moarte este unul din marile precepte ale Ortodoxiei şi ale isihasmului – n.n.] (…)

Moartea este numai un vis al imaginaţiei noastre [adică noi nu murim definitiv – n.n.]. De aceea a nu fi fost niciodată este singura formă a neexistenţei, cine există există şi va exista totdeauna. (…)

De ce este Hristos aşa de mare? Pentru că prin iubire El a făcut cearta dintre voinţe imposibilă [dintre voinţa divină şi voinţa umană – aşadar Eminescu cunoştea foarte bine dogmele ortodoxe, amintind aici dogma hristologică, care spune că Hristos a împăcat în Sine voinţa dumnezeiască cu voinţa omenească – n.n.]. Când iubirea este – şi ea este numai când e reciprocă – şi reciproc absolută, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă şi, de e cu putinţă, ea nu este decât cauza unei iubiri preînnoite [nedesăvârşite] (…)

Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă, unic reprezentant al universului. (…) [E foarte adevărat: dacă veţi privi cu atenţie un fulg de zăpadă, el are formă de cruce bizantină – n.n.]

Dumnezeul păcii şi al luminii!

Acel Michel Angelo al universului [Dumnezeu], care nu domul Sfântului Petru [de la Roma], [ci] bolta cerului a încordat-o puternic deasupra noastră, numită foarte semnificativ tărie. (…)

…n-a fost ea [Mitropolia Sucevei] acea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al coborâtorilor armiilor romane Sfânta Scriptură şi preceptele blândului Nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere [prin Sinodul pan-ortodox de la Iaşi, din 1642 – n.n.] contra naţionalizării, judaizării [iudaizării] Bisericii creştine prin Luther şi Calvin? (…)

Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nor din marea de amar. (mss. 2254)

Noi poporul latin de confesie ortodoxă suntem în realitate menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit.

Ş-aşa-s de mulţi
Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba
Se mint pe sine însuşi chiar, încât
În mine s-a stârnit mândria cruntă
De-a spune adevărul – dacă chiar
Prin el lumea s-ar aprinde.

(versuri fragmentare din mss. 2259)

***

Într-o conferinţă pe care am audiat-o acum câţiva ani la Palatul Patriarhal, IPS Bartolomeu Anania a spus (şi citez textual): Mama lui Mihai Eminescu a fost o femeie foarte religioasă. Eminescu a citit cărţile vechi. Avea unchi şi mătuşi călugări şi călugăriţe. A citit atât din biblioteca părintească, cât şi din bibliotecile Mănăstirilor.

Unui preot venit să-l spovedească, pe 8 noiembrie 1886, i-a spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării, să fie într-o mănăstire de maici, ca să aud în fiecare seară Lumină lină. Înainte de a muri s-a spovedit şi s-a împărtăşit iar preotul slujitor dă mărturie că era lucid şi întreg la minte.

La aceeaşi conferinţă, Fericitul Constantin Galeriu a adăugat că în martie 1889 Eminescu a fost vizitat de Vlahuţă. În faţa acestuia a scos un teanc de hârtii şi a început să citească versuri, în care reveneau adesea cuvintele: foc, apă şi aer.

Ultimele versuri au fost: Atâta foc, atâta aur, atâtea lucruri sfinte / Peste-ntunericul vieţii ai revărsat, Părinte!

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: