Amintirea unei Biserici…şi ştampilarea unui regim

Există epoci istorice care lasă în urma lor numai semne nefaste. Aceste semne sunt, la un moment dat, atât de multe şi grele, încât nu mai vrei să crezi că aşa ceva s-a petrecut sau că se mai poate repeta. Însă, dacă ele se şterg – aceste semne scrise cu fierul înroşit în inimile oamenilor  –  înseamnă că au murit cei care le suportaseră sau că, au povestit prea puţin copiilor lor…ceea ce nu mai trebuie să se repete.

Rolul istoriei e de a reaminti continuu lucrurile pe care vrem să le uităm sau…vrem să le mai repetăm.

Psa. Gianina

Înălţimile comunicării

Mijloacele tehnologice ale comunicării sunt uluitoare, vor fi şi mai mult…numai că nu mulţi au înălţimea comunicării pe care ele ne-o propun.

Ce folos că ai utilităţi performante de comunicare…şi nu ştii să bâigui ceva interesant, cu sens? Ce folos avem, dacă computerul sau telefonul nostru e suflat cu aur dar…avem mintea nesuflată cu har?

Drama comnunicării e că avem mijloace performante dar nu şi oameni performanţi pentru comunicare. Oamenii ar trebui să stea cu picioarele pe pământ, foarte ancoraţi în ce se întâmplă, dar să aibă o minte care să privească de deasupra lucrurile, pentru că vizualizează ce trebuie făcut..

Psa. Gianina

Când mai aveţi timp să …vedeţi şi candelabre?!

Mersul pe stradă e ca …cititul unei cărţi. Dacă îţi iei notiţe, ai notiţe. Dacă nu îţi iei notiţe, adică nu eşti atent la detalii…ai capul împrăştiat, vii cu nimic acasă…şi nimicul nu ţine de foame.

Fotografia este un jurnal de intensitate. Intensitatea cu care trăieşti…rămâne. Atenţia cu care trăieşti amănuntele…se transmite. Trebuie să fii atent însă pentru amănunte. Trebuie să fii liniştit la cap.

Fotografia arată cât de atent ai fost, până unde ai fost de atent…cine eşti. Da, cine eşti când eşti atent.

Psa. Gianina

Experienţă româno-iraniană sau cum e să ai bun simţ

1. Salvaţi-vă bunul simţ dacă altceva nu mai se poate!

Întregii isterii online, şi nu numai, iscate de gestul ÎPS Nicolae Corneanu autorul de aici îi răspunde în mod impecabil. Suntem bucuroşi să apreciem pentru a doua oară în această lună justeţea şi bunul simţ al autorului articolului de faţă. Se dovedeşte un om, un creştin ortodox şi un intelectual în formare de mare echilibru…şi bunul simţ ţine de echilibru!

Îi dăm întru totul dreptate!

Asistăm la gesturi de ghetou, la exprimări viscerale de furie şi de ambiţie, la bucuria de a avea pe cine să denigrezi…şi la prea puţină mărturisire a experienţei ortodoxe şi teologice ca atare.

2. Iranianul, prietenul meu, cel care ştie să vadă în clienţi… nişte oameni

Am vrut să dau întâietate acestui nou creator de online, foarte disciplinat şi atent, pe care nu îl cunoaştem, dar care ne-a impresionat extrem de plăcut în această lună. Şi asta, pentru ca efortul său de a iradia în jur moderaţie, bun simţ şi înţelepciune tinerească foarte atentă, să nu rămână neelogiat…

Şi acum începem subiectul ca atare…Mă duc săptămâna asta în vizită la iranianul care ne vinde produse electronice la cel mai mic preţ cu putinţă pe piaţă. Prima oară când l-am cunoscut am crezut că e…glumă, că are nişte produse furate, şmanglerite de pe undeva…sau defecte.

-Cum, astea sunt preţurile dv?…

-Da…Noi credem că Dumnezeu vede…şi ne dă cât avem nevoie!…

Mi-a plăcut din prima. Povestea sa e simplă…şi criminal de complicată. S-a căsătorit cu o româncă, are doi copii, are afacerea lui, e omenos cu fiecare client, îi dă produsul, îl probează omul, îţi bagă bateria în aparat, te învaţă cum să mergi cu produsul, îţi dă detalii…îţi vine să crezi că eşti în altă ţară şi nu în România.

Însă, pentru că acum s-a corcit cu a noastră, dacă se întoarce acasă…ăia îi iau gâtul. Şi acum, omul care a venit în România la începutul anilor ’90 nu mai poate să se întoarcă acasă, în Iran, decât fără …cap.

3. Discuţii despre viaţă…de la inimă la inimă

Când mă vede… ochii îi sclipesc de bucurie, mă salută călduros, intrăm în discuţii fără preambul…şi vorbim de la inimă la inimă. Eu înţeleg ce vrea să spună şi îl ajut, nu fac gesturi de om prost când omul greşeşte vreun cuvânt sau se exprimă păsăreşte în limba română, ci îi vorbesc ca unui român, ca unui prieten, ca unui suflet de om sensibil.

Şi, se simte bine, jubilează!…Şi mă bucur că jubilează, pentru că tot omul trebuie să se simtă foarte bucuros când un alt om îl înţelege şi îl preţuieşte.

Şi când m-am dus săptămâna asta la el îmi spune despre… durererea lui…Care era durerea lui?

-Părinte, în Iran…la mine, acasă…nu există libertate de expresie…de exprimare…Eu, ca şi alţii, am fost învăţaţi de mici că noi, dacă omorâm toată Planeta mergem în Rai, la Allah…Dar ceilalaţi unde merg?…Acum, când s-au deschis graniţele şi musulmanii mei au ajuns şi în Europa..nu e decât începutul…

-Începutul a ce?

– Începutul bombei

-Credeţi că nu se vor putea aclimatiza aici la noi, că nu se vor da cu ăştia ai noştri?

– E de la om la om. Unii da, alţii nu…Şi eu cred că…peste ceva timp…vor face mult rău Europei…fraţii mei…

-Adică o să fie violenţi?!

-Da…violenţi rău de tot…Nu pot trăi dacă nu se răzbună…

-Chiar aşa sunt?!…

-Acu…Dumnezeu e sus!…ştiu ce spun. O spun eu…nu dv…

4. De ce bunul simţ trebuie salvat?

Pentru ca să putem convieţui…find foarte diferiţi, din ce în ce mai diferiţi…

Îmi spune el: Religia e ca o haină sub care poţi să faci multe…

– …drăcii, belele…

-Da, belele…Dacă eu sunt musulman şi dv. sunteţi creştin…ce ne face să nu vorbim?

– Prostia…şi lipsa bunului simţ…

-Da…Pentru că fiecare pădure are uscăturile ei…

-Da, avem multe uscături…. La dv., acolo, sunt ăia cu mitraliera, şi vă ţin din scurt…pe când la noi e multă relaxare. La dv. ăia sunt cu mitraliera, la noi…sunt mulţi curvari.

-Da, fanatici…Eu nu pot, acum, fiind aici, să văd cum românii vor să perieze imaginea noastră, a musulmanilor, şi să spună că la noi, acasă, oamenii nu sunt fanatici. Ba da, sunt fanatici! Şi te omoară…pentru că aşa crede că e bine….Pe mine, dacă mă întorc acolo, mă omoară pentru că…acum nu mai sunt al lor. Dar dacă aş mai fi acum musulman…şi aş face multe rele, aş omorî, aş face rău…

– înţeleg, vă înţeleg…

– …aşa, nu ar fi nimic rău, nicio problemă…Dar acum sunt o problemă pentru că, deşi sunt iranian, nu mai sunt musulman.

5. Discuţia e ceea ce e omul

Bineînţeles, dacă eram ortodox fanatic sau preot justiţiar nu mai aveam astfel de conversaţii niciodată…Şi, dacă îmi mai aduceam aminte că domnitorii mei le-a tras-o la glezne la musulmanii lui se ducea totul de râpă.

Dacă încercam să convertesc pe iranianul meu, care nici musulman nu mai e, dar nici de-al nostru nu e cu totul…mă arătam un om care crede că convertirea se face prin strângerea de gât sau prin pisălogiri continue.

Însă nu convertirea e soluţia pentru ca noi să fim prieteni!…Apropierea dintre noi nu se face pentru ceva anume ci pentru a fi noi înşine în manifestarea unuia faţă de altul. Dacă mă duceam la el cu scopul de a mi-l face adept sau neofit…nu mai mă duceam ca la un prieten, ci ca Stallone când trebuia să ciuruiască toată ceata vietnamezilor din junglă.

Cu o mentalitate de predicator plătit sau cu o mentalitate de mântuitor cu forţa nu se realizează lucruri durabile, ci apropierea dintre noi constă în a veni cu ce eşti şi a te manifesta ca atare, a vedea altul, în toată splendoarea ei Ortodoxia manifestându-se în tine, ca nobleţe, ca bun simţ, ca dăruire şi verticalitate…şi convingi chiar dacă nu vrea iranianul meu să accepte în inima lui acest lucru.

Când ceva este mai mult decât vizibil nu mai trebuie verbalizat. Înţeleg şi duşmanii tăi cine eşti. Nu trebuie să îmi scriu pe frunte: Bă, musulmanilor, catolicilor, baptiştilor, mormonilor, eu sunt preot ortodox şi voi sunteţi nişte mameluci cu toţii! Pentru că, atunci când va dori vreunul din aceştia să vorbească cu mine sau mă întâlnesc cu ei, te miri unde, vor înţelege cu vârf şi îndesat cine suntem fiecare, ce facem fiecare, ce putem fiecare…şi nu mai trebuie să facem apologia lui Prometeu care mănâncă munţii la micul dejun.

Dacă eşti…eşti! Şi dacă eşti se vede de la o poştă. Pentru că, dacă nu eşti…şi mai eşti şi popă…cum îi place prostălăului să te numească, dar te dai că eşti dar nu prestezi convingător…atunci eşti penibil, la greu, şi nu te mai albeşte niciun Crez recitat pe de rost sau o jumătate de Psaltire declamată.

Pentru că omul când te miroase că eşti javră, că eşti profitor, că habar ai dar dai şi tu cu pliscul se satură…şi nu mai îi poţi explica de niciunelea. Poţi să pui banere pe Biserică, să faci mii de metanii în văzul lor…dacă ai căzut la proba de caracter, dacă nu eşti devotat cu totul pentru ceea ce faci şi nu eşti capabil…nu eşti pe nicăieri…

Deci nu mai merge cu texte, nici cu pretexte, nici nu promisiuni…ci cu manifestări extrem de clare a ceea ce ştii şi faci.

6. De ce îl evoc pe iranianul meu cu bucurie?

Pentru că nu a vrut niciodată să mă mintă cu ceva.

Pentru că nu s-a dat niciodată de deştept, de erudit, de şmecher, de…floare rară…

Pentru că a vorbit cu inima şi cu bunul simţ.

Pentru că îşi face datoria de român…iranian fiind el.

Pentru că e un român destupat la minte.

Pentru că îţi face mare plăcere să vorbeşti cu el.

Pentru că nu îşi calcă cuvântul dat faţă de clientul şi prietenul lui.

Pentru că nu m-a întrebat niciodată unde stau, câţi ani am…adică nu a fost curios.

Pentru că el a vorbit cu omul care a simţit că stă în faţa lui şi nu şi-a schimbat glasul pentru că eu sunt preot.

Pentru că le zice… româneşte…

Pentru că e nepărtinitor…

Pentru că este echilibrat…

Pentru că ştie să plângă când un musulman ucide un creştin…

Pentru că un preot ortodox, adică eu, îi sunt recunoscător pentru ceea ce m-a învăţat şi anume: că n-am dreptul, niciodată, dar niciodată, să cred că ştiu cine este cineva până nu îl ascult.

Pentru că e bine…să ai despre cine scrie lucruri frumoase.

Pr. Dorin

Frumuseţe dumnezeiască

Spunem adesea că ceva este de o frumuseţe dumnezeiască. Prin aceasta recunoaştem că nu este ceva uman sau natural, emanat de om sau de la natură (în sens darwinist), în ceea ce admirăm, ci că acolo este implicat altceva cu mult mai presus de înţelegerea şi conceperea noastră. Ceva care simţim că ne depăşeşte şi depăşeşte întreg universul.

Fie că vorbim de un peisaj din natură, fie de creaţia omului, de o operă de artă, zicem adesea uimiţi că e dumnezeiesc de frumoasă. Pentru că aşa şi este. Căci nu numai cosmosul acesta minunat pe care Dumnezeu l-a zidit ca o casă pentru om, ci şi tot ceea ce omul creează punând mult suflet, multă dragoste şi însufleţire în opera sa, este o licărire din harul dumnezeiesc, o înţelepţire şi un dar al lui Dumnezeu care îl învaţă pe om să conceapă şi să dorească lucruri minunate, mai presus de patimi şi de năzuinţe omeneşti trecătoare.

Tocmai de aceea vorbim atât de mult pe blogurile noastre despre frumos, despre artă şi cultură, pentru că, în esenţa lor, aşa cum susţinea şi Fericitul Nicolae Steinhardt, ele sunt manifestări ale harului în om, oricât de mult ar fi umbrite de idei demonice şi eretice. Şi chiar în aceste pete din creaţia umană, se văd urmele încleştării cu Dumnezeu, ale luptei dureroase din fiinţa celor care suferă tocmai de lipsa Lui, pentru că nu ştiu unde să Îl afle, pentru că ideologia zilei le insinuează că El e rău şi nu vrea să Se reveleze oamenilor, că stă departe nepăsător, că i-a uitat pe oameni sau i-a lăsat singuri.

Şi oamenii se simt orfani şi se luptă cu El, aşa cum se luptă în mintea lor copiii care cred că părinţii lor i-au părăsit fără să le pese de ei, se înstrăinează, se simt nedoriţi, neiubiţi, devin violenţi, se răzbună pe oameni… Aşa trebuie privită şi lupta cu Dumnezeu a multor artişti sau oameni de geniu, ca suferinţă atroce, ca durere infernală a sufletului, din cauză că s-au născut într-o lume în care înstrăinarea de Dumnezeu e religie (retragerea lui Dumnezeu în transcendenţă, în catolicism, protestantism şi neoprotestantism), ideologie şi politică abilă.

Şi cu toate acestea mai este încă destul de multă lumină în viaţa şi opera oamenilor, numai că exegeza şi hermeneutica modernă şi postmodernă pun accentul pe ideologia întunericului, pe ceea ce pare anarhie şi nihilism fundamental. Şi acestea, cel mai adesea, nu sunt fundamente, ci obsesii, frici, dureri, regrete.

Psa. Gianina.

Adevărul despre noi înşine sau despre ruşinea mântuirii

Avva Pimen credea că singurul moment real când vezi caracterul adevărat al omului este atunci când omul în cauză este ispitit.

Cf. Apoftegmelor Părinţilor Deşertului

Este evidentă şi măreaţă înţelepciunea din această zicere despre viaţa Avvei Pimen, pentru că nu tăria este cea care ne defineşte cel mai bine, ci propria noastră slăbiciune.

În cultura contemporană însă, unde avem de-a face cu o realitate virtuală – realitate ce e, deopotrivă, atât o amprentă a lumii divertismentului cât şi a politicii – se pune problema definirii cu mare atenţie a personalităţii, lucru care, atenţie!, nu trebuie confundat cu ceea ce noi, în gândirea ortodoxă, numim persoană sau personalitate. Şi, din această perspectivă, este greu să optăm pentru o strategie deschisă/tranşantă [straightforwardly], în care să ne prezentăm slăbiciunea noastră. Sau să fim noi înşine cei care avem slăbiciuni anume pe care ni le asumăm.

Din acest motiv există tendinţa în rândul nostru de a ne gândi propria slăbiciune doar ca pe ceva ce ţine de o inapetenţă a minţii noastre. [În limba engleză lacking indică pe cineva slab de minte, de cap.] Şi, privind slăbiciunea ca pe o tară mentală, ne spunem: Dar noi nu suntem buni la asta…atunci când ne simţim deficitari să facem un anume lucru şi, dimpotrivă, ne definim tăria persoanei noastre în termeni de: Acestea sunt darurile mele, lucrurile de care sunt în stare…când ne mândrim cu ceea ce facem; când am ajuns la concluzia că noi suntem invidiaţi şi lăudaţi pentru ceva anume.

Şi am observat de-a lungul timpului că persoanele puternice au rareori calităţi care le fac vrednice să intre pe porţile Împărăţiei Cerurilor. Pentru că oamenii rareori se întorc spre Dumnezeu sau spre Biserica Sa fiindcă au succese sociale, adică ale propriei lor puteri.

De obicei ne întoarcem spre Dumnezeu în mijlocul disperării noastre, atunci când ne simţim cel mai bine slăbiciunea sau când ne zâmbeşte moartea în faţă. De aceea şi Sfântul Pavel aude de la Dumnezeu faptul, că: Puterea mea se desăvârşeşte întru slăbiciune [II Cor. 12, 9].

De aceea, nu cred că sunt un om diferit faţă de alţii. Şi eu prefer ca oamenii să vadă la mine tăria mea, adică calităţile, virtuţile, lucrurile bune ale mele, pe de o parte, iar, pe de altă parte, caut să îmi acopăr slăbiciunea mea şi lucrurile de care îmi este ruşine.

Şi asta înseamnă că avem obiceiul păgubos de a ne ascunde tocmai adevărul despre noi înşine. Şi acest adevăr nu constă în aceea că noi suntem, prin definiţie, oameni slabi, ci, tocmai faptul că slăbiciunea noastră ne revelează, ne face cunoscut pentru alţii, adevăratul caracter al persoanei noastre, adică adevărata noastră stare pe care o avem, pe care o trăim în faţa lui Dumnezeu.

Ce înseamnă aşadar pentru mine faptul că stau înaintea lui Dumnezeu şi pot afirma că am darul, spre exemplu, de a scrie? Înaintea lui Hristos, Care este Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu, ce poate fi mai orgolios şi mai prostesc lucru decât acela de a te lăuda că ai un anume… talent la scris? Sau, ce rost are să avem un astfel de talent, un astfel de dar, darul de a scrie, dacă nu avem marele talent să vestim ceea ce Dumnezeu ne descoperă despre Sine şi despre noi şi despre ce înseamnă să fim cu El, să trăim în El şi cu El?

Însă, dacă am veni către Dumnezeu întru slăbiciunea noastră, asumându-ne neputinţele şi patimile noastre, am găsi atât uşa spre inima noastră [the door to our heart] cât şi începutul adevăratei rugăciuni [the beginning of the true prayer].

Modul omului de a fi, de a trăi înaintea lui Dumnezeu este a fi în mod continuu unul al pocăinţei. Dar o pocăinţă nu aşa, ca o vinovăţie cosmică [not a cosmic guilt] utopică, în care toţi suntem vinovaţi dar nimeni nu îşi prezintă păcatele, nu şi le demască şi nu plânge pentru ele, ci o pocăinţă ca o nevoie reală de Dumnezeu şi ca o deşertare continuă în faţa Sa. Căci, cum am fi tari, cum am avea tărie în fiinţa noastră dacă nu am început să ne pocăim?

Şi mereu observ cât de defectuos e înţeles şi cât este de criticat Sfântul Pavel în cultura noastră americană. E criticat în mod necruţător. Sfântul Pavel este caricaturizat adesea ca fiind un misogin… şi asta într-un mod foarte dur.

Însă noi, creştinii, cunoaştem foarte multe despre Pavel, aproape cunoaştem cele mai multe date despre o persoană pe care o găsim în Scriptură, în afară, bineînţeles de persoana Domnului Hristos de care e plină Scriptura.

Ştim foarte multe despre slăbiciunea lui Pavel şi aceasta pentru că el o verbalizează, o mărturiseşte fără ruşine. El o mărturiseşte cu mulţumire, mulţumind Domnului pentru ea.

Câtă umilinţă găsim în scrierile lui Pavel, şi, îndeosebi, în Epistolele adresate de către el celor din Corint, corintenilor! Spre exemplu găsim aici, la I Cor. 2, 1-5 următoarele:

„Şi eu, fraţilor, când am venit la voi, nu am venit cu o extraordinară vorbire sau înţelepciune, ca să vă propovăduiesc vouă mărturia lui Dumnezeu [the testimony of God]. Căci am socotit că nu cunosc altceva între voi, decât mântuirea prin Iisus Hristos şi Acela răstignit. Şi am fost cu voi în slăbiciune, şi în frică, şi în multă cutremurare. Şi cuvântul meu şi propovăduirea mea nu au fost cu ademeniri de cuvinte [ with enticing words] ale unui om înţelept, ci întru adeverirea/probarea/demonstrarea/arătarea Duhului şi a puterii [lui Dumnezeu]. [Şi aceasta], pentru ca credinţa voastră să nu stea în înţelepciunea oamenilor,ci în puterea lui Dumnezeu”.

Şi acum încerc să-mi imaginez un evanghelist de acum, din zilele noastre, care s-ar descrie pe sine celor care îl ascultă în asemenea termeni plini de smerenie, de umilinţă. Putem găsi aşa ceva astăzi, când noi dorim să avem succes şi să auzim ştiri despre oameni de succes?

Însă viaţa merge înainte în ciuda reuşitelor, a succeselor şi a tăriei noastre iar slăbiciunea noastră iese la lumină de multe ori, în văzul altora, însoţită de ruşine şi de stânjeneală. Pentru unii dintre noi aceste ieşiri la lumină a ceea ce ne doare şi reprezintă slăbiciunea noastre sunt foarte demoralizante. Însă, ceea ce iese la lumină vorbeşte despre…adevăratul nostru caracter şi nu despre altcineva.

Pentru alţii însă, aceste descoperiri, lămuriri de sine, vederi de sine sunt ca o nouă naştere [a new birth], sunt începutul adevăratei înţelegeri şi înseşi porţile Paradisului.

Însă – aceasta e marea întrebare pentru fiecare dintre noi – cine acceptă invitaţia aceasta extrem de profundă…la a fi făcut de ruşine? Cine acceptă să… suporte ruşinea?

Să nu uităm asta: Hristos a făcut-o. Şi a făcut-o în locul nostru…

Traducere din limba engleză şi adaptare a textului părintelui Stephen Freeman, de Pr. Dorin Picioruş.