Zi: 4 mai 2008

Pentru păzirea auzului

Dacă auzi în aer cântare dulce, veche [lăutărească, de dragoste],
O taie chiar cu sila de la a ta ureche –
Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării
Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării;
Se varsă înlăuntru-ţi a aerului miere
Slăbănogindu-ţi mintea şi dulcea ei putere
Şi acea socoteală [dreapta judecată] măreaţă-mbărbătată
A sufletlui mândru o-ntunecă îndată.
Prea dulce adormire în aer curge miere
Şi inima-ţi bărbată devine de muiere,
Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare [imaginaţia]
Nu încetează-n forme a plămădi, uşoare,
Acele chipuri mândre în cântec înţlese:
Cu chipuri pătimaşe se umple ea adese.
Când cântăreţii nu-i vezi ş-a fi muieri se-ntâmplă,
Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă
Şi-n primitorii creieri îndată el încheagă
Poftite chipuri albe – femei cu firea dragă.
Nu fluieraţi de-aceea urechii-n versul iambic:
Picioru-uşor se mişcă în saltul ditirambic,
Fără de rânduială, şi dulce şi molatec,
Ca ceara ea îţi face sufletul muieratec.
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară [=păcatul],
Astup-a ta ureche tu singur chiar – cu ceară.
Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbăreţ
[Homer, pe care Platon l-a numit „vorbăreţ” – n.n.]
De eroul Odissev [Ulise] cel mult meşteşugăreţ;
Şi-au astupat cu ceară urechea, să se culce,
La glasul de sirenă adormitor de dulce,
Ş-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte
Pe lângă a lor ostrov [al sirenelor] aducător de moarte;
Dori pază şi sie, urechei, înţeleptul,
Cu gândul să-şi ferească şi inima şi pieptul.
Căci făr’ de rânduială e al femeiei vers,
Ca de pe-o tablă gândul din minte ţi l-a şters:
Te farmecă, urechei neavând învălitoare,
Sirena dezmierdării de moarte purtătoare [moartea păcatului].
Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte
Asirienii antici din Asia departe,
Ce nu se-mbată însă (nicicând) cu dulce vin
ci [cu] cântări molateci, cu-al glasului suspin.
Ei schilozesc băieţii ca glasul să-l subţie,
Ca gura lor ca gura muierilor să fie.
Păreau c-a lor fiinţe sunt cu muierea gemeni,
Cântau cu glasul dulce şi rugător [spre păcat] asemeni [femeilor].
La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,
Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz
Şi numai în odihnă şi-n desfătări de rând,
Culcaţi pe sub umbrare, trăiau ei putrezind
În dulce lenevire şi nu erau destoinici
S-asculte glasul aspru al trâmbiţei rîzboinici:
Hrănindu-şi nălucirea cu gânduri moi, băieţii,
Să pară cântăreţe – că li sunt cântăreţii.

Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,
Cu zicători s-asamăn’ şi glasul cel de pasări.
Ba-mpătimit se poate să fie omul oare
Pentru jivine-adesea şi necuvântătoare.
Onorie-mpăratul [Honorius] mai mult iubea acuşa
Decât cetatea Roma – pe Roma căţeluşa.
Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite
Iubesc flori, iubesc păsări cu penele-mpistrite [colorate].
Sunt oameni care vecinic cu oameni nu se-mpac.
Şi Xerxes se-ndrăgeşte mai iute de-un copac:
Platanu-mpodobeşte el ca pre o mireasă
Şi spânzură în crenge gherdamuri mult frumoasă;
De ramuri el atârnă cercei şi cu inele
Şi rădăcina vezi-o înfrumseţând brăţele
Şi vârfu-ncununează surguci împărăteşti…
(Să semene cu-o mândră crăiasă din poveşti).
Şi-astfel împodobindu-l, el rădăcin-adapă
Cu o mult preţioasă, mirositoare apă.
Spre a-şi păzi mireasa de orice ochi obraznic,
Străjeri el pune-n poartă, aproape pune paznic,
Iar despre-un alt se spune, că mult au îndrăgit
P-un chip pe care singur cu mâna l-a cioplit:
Sărută-mbrăţişează el propria făptură [=creaţie]
Şi singur se jertfeşte cu sufletul pe gură.

Acest poem a fost extras din manuscrisul 2262, f. 137-138 şi a apărut mai întâi în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 266. S-a stabilit că poemul versifică învăţături ale Sfântului Nicodim Aghioritul, pe care Eminescu le-a citit într-un vechi manuscris românesc, care i-a aparţinut şi care reprezintă traducerea din greacă a cărţii Sfântului Nicodim despre păzirea celor cinci simţuri. Titlul mai vechi era: Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri şi a nălucirii şi a minţii şi a inimii. (Cf. I. Creţu, Contribuţii la cunoaşterea scrierilor lui Eminescu, din Studii eminesciene, Bucureşti, 1965, p. 575. Şi tot I. Creţu, Din aspectele limbajului eminescian în Limba română, 2/1965 – articol în care dovedeşte că Eminescu şi-a îmbogăţit lexicul poetic din lectura acestei traduceri a cărţii Sfântului Nicodim.) Manuscrisul vechi românesc a fost în biblioteca lui Eminescu şi ulterior Titu Maiorescu l-a dăruit Bibliotecii Academiei (cf. Al. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în Studii şi cercetări de bibliologie, I, Bucureşti, 1955.)

Cartea Sfântului Nicodim Aghioritul (care a fost relativ recent diortosită şi publicată de mai multe ori), este un îndreptar esenţial pentru cei care vor să-şi curăţească mintea şi inima de patimi prin rugăciunea neîncetată, isihastă, însoţită de păzirea simţurilor şi de atenţia la gânduri.

Am subliniat în text termeni şi expresii care evocă limba bisericească şi învăţăturile isihaste (şi pe care Eminescu le-a păstrat în forma originală, ceea ce dovedeşte nu numai respect pentru autenticitate, dar şi dragoste şi ataşament faţă de predania şi înţelepciunea Bisericii), mai ales cele referitoare la paza minţii sau paza gândurilor, la trezvia minţii, exerciţiu duhovnicesc prin care mintea este obişnuită să se despartă de cele dinafară, să se lepede de tumultul gândurilor şi de imaginaţia pe care o aduc demonii care îndeamnă astfel omul către patimi nenumărate. Prin imaginaţie, mintea convorbeşte cu demonii, se întoarce către lucruri deşarte şi pătimaşe şi astfel îşi pierde raţiunea sa firească (numită şi dreaptă socoteală sau dreaptă judecată), conducând întreg omul, cu suflet şi trup, la păcat, la o urmare amară, cum zice Eminescu.

Exemplele din istoria veche sunt des folosite de Sfinţii Părinţi, prin care ni se pun înainte pildele negative ale marilor împăraţi care au ajuns la un comportament penibil, de oameni smintiţi, din cauza faptului că s-au dedat moleşelii şi dezmierdărilor pătimaşe, prin care şi-au pierdut raţiunea firească a minţii şi iubirea pentru semenii lor, dorind lucruri nedemne de un om virtuos şi întreg la minte. Creştinismul s-a folosit, de asemenea, încă de timpuriu, de vechile legende păgâne, cum este cea a sirenelor, de mai sus, pentru a explica oamenilor că virtutea a fost lăudată şi iubită de către cei înţelepţi chiar şi în vremurile vechi ale păgânismului. Cu atât mai mult se cade creştinilor să-şi păzească mintea de cotropirea patimilor demonice.

Trebuie să mărturisesc că lectura acestui poem eminescian, peste care am dat de-abia acum, într-un volum de Poezii (III), ed. Minerva 1982, a fost şi pentru mine o mare surpriză, una foarte plăcută, şi care mă face să mă gândesc că manuscrisele eminesciene şi cunoaşterea cărţilor care i-au aparţinut lui Eminescu au a ne revela foarte multe lucruri, şi despre care nu cred deloc că merg în sensul decriptărilor oficiale de până acum, ale poemelor şi scrierilor sale. Faptul că Eminescu versifica învăţăturile isihaste ale Bisericii şi despre patimile şi moravurile rele care corup pe om şi îl dezumanizează este o dovadă clară şi pertinentă a felului în care el cunoştea şi privea aceste învăţături milenare. Nu mă îndoiesc că Eminescu avea conştiinţa că cultura română tradiţională era una ortodoxă şi isihastă.

Neagoe Basarab scrisese o carte plină de sfătuiri isihaste către fiul său, Teodosie. Cazaniile româneşti alcătuite şi tipărite de Coresi şi de Sfântul Varlaam erau prelucrări după tălmăcirile unor Sfinţi Patriarhi isihaşti. Sfântul Antim Ivireanul punea în predicile sale, adresate unor mireni, îndemnuri la rugăciunea neîncetată şi la vederea luminii dumnezeieşti, prin transformarea minţii noastre în muntele Taborului. Dimitrie Cantemir îşi alcătuieşte Divanul, aşa-zisa carte filosofică, pe schema antagonismului evanghelic dintre lumea a cărui stăpânitor e diavolul şi care e deşertăciune a deşertăciunilor, şi înţeleptul care nu este altul decât omul virtuos care ascultă poruncile Domnului, creştinul ortodox care se nevoieşte luptând cu mintea sa împotriva patimilor şi a curselor nenumărate pe care i le întind desfătările lumeşti. Pe de altă parte, epoca romantică în care trăieşte Eminescu descoperă trecutul ţării şi poeţii scriu, ca despre cele mai înalte modele de viaţă, despre voievozi cucernici şi viteji şi despre Sfinţii sihaştri, ale căror peşteri – ca cele ale Sfântului Daniil Sihastrul sau Nicodim de la Tismana – le contemplă în poezii, alături de Mănăstiri şi de ruinele vechilor zidiri domneşti.

Toate acestea sunt lucruri pe care le ignoră numai elita intelectualităţii noastre postmoderne, sau o bună parte din ea, pe care ideologia prezentului încearcă să le şteargă cu buretele sau să le ironizeze satanic, dar de care Eminescu dă dovadă că era foarte conştient. Şi nu numai el, ci şi toate marile spirite româneşti cu mintea trează.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.