Probabil, ca şi noi, v-aţi bucurat de suavitatea şi de adâncul de har al textului acestui psalm, prilejuită de această mergere la rădăcinile lui reale. În greacă, şi apoi în româna veche, psalmul pocăinţei Sfântului David se prezintă în toată umanitatea şi durerea lui. Avem un Proroc suferind, conştient de păcatul lui, dar un Proroc plin de har, care vorbeşte în harul pocăinţei şi vesteşte lucruri de taină despre viaţa duhovnicească a Bisericii.

Îmi propusesem o discuţie sistematică…Însă, acum, cred că e mai bine să vorbesc liber despre textul psalmului. Vom indica anumite teme discutate în psalm prin litere îngroşate.

Avem, în primul rând, prezentată iertarea ca o consecinţă a revărsării milei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ce este mila lui Dumnezeu? E o întrebare tot la fel de adâncă şi de plină de sensuri ca şi întrebarea: ce este viaţa? Mila Sa e percepută ca şi viaţa: cu multe nuanţe. Şi fiecare trăieşte mila lui Dumnezeu precum aerul. În zeci, mii, milioane de rânduri am înţeles ceva, am găsit ce trebuia, am fost scăpaţi de moarte…pentru că am fost miluiţi de către Dumnezeu.

Însăşi viaţa noastră este o milă dumnezeiască… De aceea Sfântul David se roagă să fie miluit conform/potrivit cu marea milă a lui Dumnezeu, după cum iubeşte Dumnezeu şi nu omul. Omul se iubeşte mai puţin, infinit mai puţin decât ne iubeşte Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă excesiv. Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă pentru că ne consideră partenerii Săi de dialog.

De aici ar trebui să învăţăm noi să comunicăm: din comunicarea lui Dumnezeu faţă de noi. El ne iubeşte tăcut, în tăcere…şi tăcerea Lui ne umple de laudă. Tăcerea cu El se transformă în doxologie. Însă, ca să fim miluiţi trebuie să vedem în El pe Preamilostivul.

Paradoxal lucru! Venim la El ca să fim miluiţi nu pentru că nu ştim că putem fi miluiţi, ci, dimpotrivă, pentru că ştim că El ne va milui ca un Dumnezeu şi nu ca un om, adică cu ţârâita. El Îşi revarsă mila Sa, în viaţa noastră, dacă ne pocăim, cu toptanul, ca o avalanşă. Şi ne iubeşte şi ne transformă atât de mult încât nici noi nu ne mai recunoaştem. Iertarea lui Dumnezeu produce transformări copleşitoare în viaţa noastră.

Adică trăim mai multe cu El şi din cauza Lui decât le putem explica. Ceea ce spunem noi despre mila lui Dumnezeu e prea firav pe lângă energia aceasta imensă, mila Lui imensă care ne doboară iubirea inimii.

Mila Lui ne învaţă să iubim. Mila lui ne învaţă să fim atenţi, Mila Lui ne învaţă să fim supli cu oamenii, cu natura din jurul nostru, cu aerul pe care îl respirăm. Dacă nu îţi pare rău că striveşti frumuseţea din jur prin prezenţa ta, ca om păcătos, înseamnă că nu ai trăit mila lui Dumnezeu care te învaţă sfielnicia de toţi şi de toate, candoarea, dorul după puritate, după feciorie.

Fărădelegea se cere curăţată, năruită, spălată. Impuritatea este o evidenţă…ca şi strigarea. Omul nu strigă pentru că nu îl doare. Omul nu caută pentru ca să nu găsească. Ci el caută şi se pătrunde la inimă de lucrurile pe care inima lui le doreşte cu nesaţ.

Noi căutăm stabilitatea în toate. Căutăm împlinirea. Curăţia e împlinire. Curăţirea fărădelegilor noastre, a faptelor ieşite din uzanţa evlaviei, este o realitate a sufletului şi a trupului nostru, a întregii noastre fiinţe, pe care o trăim dacă ni se dăruie de către Dumnezeu. Iertarea lui Dumnezeu e o evidenţă care împlineşte.

Dacă nu ai trăit-o niciodată nu poţi vorbi de ea. Ceea ce nu am experiat nu ştim. Dar, dacă o ştim, dacă am trăit-o, atunci avem îndrăzneală către Dumnezeu. Acest psalm e o îndrăzneală a iubirii pentru Dumnezeu. O îndrăzneală de fiu. Adesea vorbim despre Sfinţi, le cerem Sfinţilor, că dacă au câştigat îndrăzneală la Dumnezeu, adică, dacă sunt în slava lui Dumnezeu după moarte, să se roage şi pentru noi; să mijlocească pentru noi.

Rugăciunea năvalnică, încrezătoare în iertarea lui Dumnezeu se naşte în inima care are intimitate/îndrăzneală cu Dumnezeu, care are iubire de Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu, acest a fi cu Dumnezeu, a conştientiza că toată fiinţa ta stă în harul lui Dumnezeu înseamnă a cere cu îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu iertarea ta de păcate…şi apoi şi pe a altora.

Însă îndrăzneala faţă de Dumnezeu e sfielnică. Ea cere să se facă voia lui Dumnezeu întru toate. Îndrăzneala faţă de Dumnezeu cere ca Dumnezeu să Se pronunţe, să Se facă evident într-o chestiune anume, să Se arate cu multă evidenţă…

Se ruga Sfântul pentru vindecarea cuiva sau pentru a izvorî apă din piatră seacă. Se ruga să se termine molima lăcustelor sau potopul de apă multă sau incendiul…Se ruga cu îndrăzneala iubirii către Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să Îşi facă voia cu el şi cu ei, cu toţi din jurul lui.

Şi Sfântul era auzit! Sfântul era ascultat de către Dumnezeu şi se oprea urgia lui Dumnezeu, care, se porneşte pentru păcatele noastre, cum spune Molitfelnicul.

În citirile şi traducerile noastre la Sfânta Scriptură am observat că se vorbeşte foarte mult de mânia lui Dumnezeu, de aprinderea mâniei lui Dumnezeu, adică de această urgie a Sa pentru păcatele oamenilor. Noi, cei de azi, nu prea vorbim de ea în perimetrul studiilor dogmatice, deşi este un atribut al lui Dumnezeu, o manifestare a Sa faţă de oameni.

Însă, mânia lui Dumnezeu este legată de zelul lui Dumnezeu, adică de dorinţa Lui pentru dreptate şi sfinţenie. Dorinţa lui Dumnezeu după bine, zelul lui după sfinţenia oamenilor devine mânie sfântă, atunci când se încalcă prea mult dreptatea Sa. Dar, atunci când Dumnezeu nu Îşi arată mânia Sa faţă de noi, atunci trebuie să ne înfricoşăm pentru că suntem păsuiţi de către El.

Orice păcat merită pedepsit şi ar trebui pedepsit. Ninive trebuia pedepsită. David trebuia pedepsit…Însă ninivitenii şi David cel prea frumos au căzut în pocăinţă înaintea Domnului şi au găsit pe Dumnezeu milos, preamilos şi nu drept un pedepsitor al lor.

Ca să fii viu trebuie să te curăţeşti de păcate. Viaţa duhovnicească a omului înseamnă iertare. Eşti iertat de Dumnezeu, atunci ai viaţă din destul în tine. Dacă nu eşti iertat eşti pizmaş, rău, recalcitrant, răzbunător, desfrânat, avar, petrecăreţ…

Viaţa din destul a lui Dumnezeu, viaţa în Duh e o imensitate care te umple, care te tot umple…şi simţi şi afirmi că nu îţi mai trebuie nimic, nu mai vrei mai mult, pentru că nu poţi să duci mai mult.

Uneori Dumnezeu ne dă atâta har încât totul este insuportabil. Ne doare inima. Inima şi mintea ne sunt pline de bucurie şi de răpire dumnezeiască, de candoare şi de dragoste, de milostivire şi iertare…şi nu mai poţi, nu mai vrei mai mult har.

Dumnezeu Se revarsă, Îşi revarsă mila, după cum spuneam, ca o avalanşă, ca o imensitate. Nu cu puţin ne învaţă Dumnezeu ci cu mult şi prea mult, cu excesiv de mult. Dacă nu ţi se iartă mult nu iubeşti mult. Iar David, Părintele nostru, a fost iertat mult şi repede pentru că a iubit mult. Şi-a dat imediat seama de păcatul său şi l-a văzut în toate ale sale, în toată viaţa.

Unii trăiesc numai în fantasme…Sfântul David îşi vedea păcatele sale pururea în faţă…şi le conştientiza gravitatea din ce în ce mai mult pe timp ce îmbătrânea. Bătrâneţea e umplere de simplitate şi de înţelepciune. Bătrâneţea sintetizează. Sinteza vieţii e sfinţenie. Când urmăreşti toată viaţa sfinţenia, atunci, la bătrâneţe, culegi roadele captării tale, totale, de viaţa curată.

Pr. Dorin.