Cum îmi cunosc fărădelegea? Cum îşi cunoaşte/recunoaşte un om duhovnicesc fărădelegea? Şi-o recunoaşte prin aceea că e zdruncinat în toată fiinţa lui de un păcat anume. Păcatul e o urmare devastatoare pentru un om duhovnicesc. Sfântul David îşi recunoaşte fărădelegea în tot trupul, în toată fiinţa lui. Urmările ei sunt cu el. Urmările fărădelegii sunt active. De aceea le ştie bine, din el, şi nu din afară.

Îşi vede păcatul peste tot, oriunde merge, pentru că nu are pace. Pacea lui e tulburată. Trăind pacea lui Dumnezeu şi această pace fiind acum deteriorată, el suferă oriunde ar fi şi orice ar face şi nu poate fi liniştită durerea lui prin vorbe umane.

Şi fărădelegea Sfântului David era compusă din aprindere spre desfrânare, curvie, omor, impasibilitate, frica de a-şi fi recunoscut păcatele imediat ce le făcuse…Fărădelegea de care el se tânguie aici este un complex de fapte, de păcate, prin care a ieşit marcant din voia lui Dumnezeu.

Însă el ştie că fărădelegea lui a avut drept ţintă numai pe Dumnezeu, doar pe Dumnezeu [ v. 6]. Fărădelegea sa şi a noastră are drept ţintă pe Dumnezeu în mod principal pentru că prin ea contestăm iubirea şi dreptatea Lui.

Sfântul David cunoaşte sensul moral al vieţii, sensul ultim al faptelor noastre. El ştie că orice gând, faptă şi cuvânt care nu sunt de la Dumnezeu sunt împotriva Lui. De aceea mărturisirea expresă a faptului că el a greşit în primul rând lui Dumnezeu sau numai Lui arată că ţinta păcatului este identică cu izvorul iertării.

Aşa putem înţelege de ce Domnul ne spune că cine loveşte pe cei Mici ai Săi Îl vizează pe El. Cine loveşte făptura lui Dumnezeu, cine taie copaci, cine poluează apa, cine strică familia, cine atentează la viaţa omului atentează la creaţia lui Dumnezeu, la lucrul mânilor Sale şi se luptă cu El.

Păcatul atentează la voia lui Dumnezeu. El neagă ordinea lui Dumnezeu. El se sustrage iubirii lui Dumnezeu. Vrea să bagatelizeze sensul vieţii, al istoriei, al lumii, care e transfigurarea omului şi a cosmosului prin slava lui Dumnezeu. De aceea păcatul este o respirare, o lucrare şi o gândire sub-raţionale, anti-harice. Cine păcătuieşte şi nu se pocăieşte îşi răstălmăceşte fericirea, şi-o caută în cioburile patimilor nătângi, în efemeride.

Însă, cine conştientizează răul lui ştie că l-a făcut înaintea lui Dumnezeu. Răul se face sub ochii lui Dumnezeu şi nu la spatele Său. Păcatul viu, păcatul care aprinde mânia lui Dumnezeu este sub ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu priveşte cu mânie la cel care dispreţuieşte clipa, timpul, la cel care nu face din timpul pe care îl mai are, un plâns continuu.

Însă mânia lui Dumnezeu este iubirea lui faţă de om manifestată ca dreptate. Dreptatea omului trebuie să fie binele. Dumnezeu Se arată mânios faţă de om, îl strânge cu uşa, îl încearcă, îl trece prin greutăţi ca să se îndrepte spre bine. Mânia lui Dumnezeu nu terifiează ca la Hollywood, nu e horror, ci e o mustrare părintească, dumnezeiască, o mustrare ca faţă de fii.

Tatăl credincios se mânie din iubire când fiul său greşeşte. Nu vrea să îl extermine. Dacă aşa se petrec lucrurile la oameni, trebuie să gândim că mânia lui Dumnezeu e cea mai paradoxală formă/manifestare a dragostei lui Dumnezeu care ne păsuieşte.

Dumnezeu nu omoară, ci îndreaptă! Dumnezeu nu vrea moartea făpturii Sale ci repoziţionarea ei interioară, întoarcerea privirii, a inimii omului spre El. De aceea Sfântul David recunoaşte că păcatele sale sunt vii în amintirea lui, sunt întotdeauna pomenite/reamintite de conştiinţa sa, pentru ca atunci când îl va judeca Dumnezeu să se vadă că omul nu are nimic bun, ci Drept şi Biruitor este Dumnezeu.

Adică eu ştiu că am păcătuit, că sunt numai păcat. De aceea milostivirea Ta, numai ea, mă poate mântui, pentru că eu vin la Tine, Dumnezeule, cu totul întinăciune, cu totul un om căzut.

Însă, să nu confundăm glasul sfinţeniei cu indiferenţa pentru curăţirea de păcate! Sfântul David e plin de smerenie, de umilinţă după aceste păcate, însă în umilinţa lui e inundat de har din belşug. El nu disperă. El îşi mărturiseşte păcatele dar simte în acelaşi timp că în el lucrează iertarea lui Dumnezeu, că e plin de har şi că proroceşte. Aşa că mărturisirea păcatelor sale sau a păcătoşeniei sale nu se confundă cu o viaţă trăită în dezordine de la un capăt la altul, pentru ca să vină la judecată şi să ceară mila lui Dumnezeu care să îl absolve de toate.

Nu! Ci efortul său de îndreptare e plin de mărturisirea conştientizată a păcatelor sale. Pentru ca să arate în faţa Dumnezeului iubit că păcatul nu este o raritate în viaţa lui, Sfântul David vede păcatul în el din prima clipă, pentru că mişcările patimilor se infiltrează în om de la începutul vieţii sale. Iată, mama mea m-a zămislit în poftă, şi m-a purtat în pântece până la naştere şi am învăţat de la ea fără să vreau, ca o contaminare directă, mişcările spre poftă, mânie, spre neastâmpăr şi confort…

De ce aducem copilul la Botez dacă e sfânt?! Copilul la Botez vine ca un om mort duhovniceşte, ca demonizat, ca plin de demoni. El este exorcizat şi prin Botez se naşte duhovniceşte. Nu mama naşte pentru Dumnezeu pe copil ci pântecele cristelniţei! Mama dă viaţă copilului…Dar Botezul dă viaţă duhovnicească, veşnică acestuia!

Ştim că noi bagatelizăm astăzi Botezul şi exaltăm maternitatea, rostul maternităţii, pentru că privim antropocentric lucrurile şi pe om. Însă Biserica priveşte teocentric lucrurile şi pe om. Ea cinsteşte viaţa pentru că este de la Dumnezeu. Însă nu subminează rolul absolut important al Botezului în viaţa noastră, când devenim cu adevărat mădulare ale Bisericii lui Hristos şi moştenitori ai Împărăţiei Sale.

Trebuie să vedem maternitatea prin ochii Bisericii, adică ca pe un dar al lui Dumnezeu, dar, al cărui rod, trebuie curăţit, spălat, vindecat de păcate prin Botez. Copilul nu este fără păcat! Dumnezeu este cel care îndreptează pe om prin Botez, făcându-l al Său. De aceea copiii trebuie daţi lui Dumnezeu, trebuie oferiţi lui Dumnezeu prin Botez, pentru că maternitatea are împlinire eclesială. Maternitatea trebuie îmbisericită şi sfinţită.

Strigătul Sfântului David e acela că nu putem minimaliza păcatul, pentru că prin aceasta ne dezicem de slava, de harul lui Dumnezeu, care ne sfinţeşte pe noi.

Versetul 8 însă ne face să simţim din plin că acum, aici, vorbeşte omul duhovnicesc, omul duhovnicesc care păcătuieşte iconomic, din îngăduinţa lui Dumnezeu, atunci când se înfumurează, pentru ca şi mai sfânt să se facă. De ce anume?! Pentru că îl auzim pe marele David că Dumnezeu a iubit adevărul, a iubit şi iubeşte să Îşi ţină promisiunile/făgăduinţele cu oamenii. Şi făgăduinţele lui Dumnezeu, toate la un loc, coincid cu binele omului.

Dacă omul umblă în căile Domnului moşteneşte viaţa. Şi Preasfântul David confirmă că Dumnezeu e iubitor şi drept, că El, celor care Îl iubesc pe El le arată cele nevăzute de cei mulţi şi tainice ale iconomiei Sale. Şi câte nu i-au fost descoperite lui, Profetului lui Dumnezeu?! Dumnezeu Cuvântul i S-a arătat în slava Sa şi i-a arătat cele care vor fi, cele despre Sine, despre Hristosul lui Dumnezeu.

Şi toate se întâmplă dacă stai înaintea Domnului. Spre exemplu, în Septuagintă, dacă căutăm adverbul înaintea, care mai mereu este înaintea lui Dumnezeu, apare de 438 de ori. Înaintea Lui înseamnă tot cadrul istoriei, tot ceea ce se face şi s-a făcut şi se va face pe pământ de către fiecare făptură în parte.

Expresia evnanti,on kuri,ou [înaintea Domnului] în Scriptura vechitestamentară exprimă atotvederea lui Dumnezeu, atotştiinţa lui Dumnezeu, iconomia lui Dumnezeu cu oamenii, toată pedagogia mântuirii noastre. Necontenita supraveghere, privire a lui Dumnezeu faţă de noi. Când ştim că Dumnezeu e mereu prezent cu noi, că El ştie toate cele ale noastre atunci viaţa noastră are sens, pentru că nu suntem ai nimănui, chiar dacă trecem prin greutăţi ce par la un moment dat insurmontabile, de netrecut, ca nişte pietre de moară în faţa noastră.

Cum apare însă sofia/înţelepciunea lui Dumnezeu în v. 8? Ca izvorul revelării personalizate. Dumnezeu, spune David, mi-a arătat/descoperit în extaz cele tainice ale Sale, cele criptice pentru cei neînduhovniciţi. M-a învăţat cele despre Hristos, cele despre iconomia Lui, despre mila şi voia Sa cu noi. El mi-a revelat/mi-a făcut cunoscute pe cele care transcend istoria şi nu sunt produsul istoriei.

De ce Dumnezeu în imensa Sa înţelepciune a vestit mai dinainte, prin Proroci, cele ale întrupării Fiului Său? Pentru ca, privind retrospectiv lucrurile istoriei să vedem cu câtă atenţie a pregătit, a derulat şi desăvârşit voia Sa cu noi. Şi, mai ales, pentru ca să ne arate, pas cu pas, că istoria nu îşi găseşte împlinirea în ea însăşi, ci în Dumnezeu care transcende istoria, spaţiu, timpul, existenţa, desăvârşirea, fiind totodată în lume prin slava Sa cea negrăită şi necreată.

Mai presus de toate şi în acelaşi timp în lume: acesta e Dumnezeu în expresie umană, paradoxală, antinomică? Nu se confundă cu creaţia dar nici nu e despărţit de creaţie. Creaţia e mereu sub privirea Lui şi El o ţine, El irigă cu harul Său fiecare creaţie în parte şi o duce către sensul ei dumnezeiesc.

Pare greu de crezut pentru cei neduhovniceşti că oamenii şi creaţia aceasta pe care o vedem la tot pasul va fi inundată la un moment dat de slava lui Dumnezeu, că va fi transfigurată, preaînfrumuseţată şi că istoria se va umple de veşnicie, că istoria va intra în veşnicie. Însă toţi vom fi martorii acestui eveniment capital, pe deplin împlinitor al umanităţii şi al creaţiei.

Acum dibuim sensurile, încercăm să prindem şi să experiem cât mai multe în viaţa noastră. Atunci însă vom vedea care este sensul pietrei, al trupului, al comuniunii, al milosteniei, ce fac, ce aduc, ce rodesc. Rodire de viaţă…spune antifonul.

Curăţirea de păcate ne albeşte, ne străluminează, ne face mai albi ca zăpada, pentru că lumina lui Dumnezeu e cea care ne transfigurează. Dumnezeu e plin de lumină şi nu de întuneric! Demonii sunt iconizaţi, aşa, la periferia Icoanelor, ca fiinţe urâte, şterse, pline de negru, de întuneric. Sfinţii, dimpotrivă, sunt plini de lumină. Galbenul Sfintelor Icoane e slava lui Dumnezeu, e lumina dumnezeiască în care locuiesc Sfinţii în Împărăţia lui Dumnezeu.

Să fim acolo unde străluceşte lumina feţei Tale…Dacă vom privi cu atenţie cântările de la strană şi slujbele Bisericii vom vedea că ele sunt pline de teologie. Şi că, pe unde nu te-ai gândi, găsim o teologie atât de viguroasă, atât de puternică în Liturghie, în slujbe, în Molitve…care ne umple de bucurie.

Sfântul David se spală în Biserică, se stropeşte cu isopul pocăinţei, se spală, devine străluminat, adică o fiinţă prin care şi din care străluceşte harul lui Dumnezeu. Această comparaţie cu zăpada a curăţirii arată că ea este reală dar, mai ales, că pocăinţa şterge şi păcatul, şi cicatricele şi că ne lasă cu totul fără urmele întinăciunii. Adică în comparaţie cu parabola uşii plină de cuie, în care rămân găurile dacă scoatem cuiele, în cazul curăţirii de păcate, se duc şi cuiele păcatelor dar şi găurile lor; ba, mai mult, devii şi mai curat decât ai fi cerut sau decât te-ai fi gândit vreodată.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: