Iertarea aduce bucurie. Iertarea lui Dumnezeu este umplere de bucurie [v. 10]. După multa durere pentru păcat, iertarea lui Dumnezeu vine ca o umplere enormă de bucurie, de veselie dumnezeiască. Tocmai pentru că vine după o mare epuizare, încordare a firii noastre, veselia dumnezeiască vine ca o beţie a inimii. Trăim o mare eliberare, o mare încântare, uşurare, izbăvire de grijă…Păcatul e o grijă care te doare, care te sâcâie…O eliberare de păcat înseamnă o conştiinţă uşurată, despovărată.

Sfântul David vorbeşte despre o veselie integrală. Până şi oasele mele sunt pline de har şi se bucură. Inima, mintea, carnea mea, oasele şi sângele meu palpită de bucurie, sunt pline de har. Dacă nu ar fi pline de har, în ce ar consta atunci bucuria sa? Dumnezeu nu produce decât bucurii adânci, complexe, fiinţiale. Bucuria lui Dumnezeu e conştientizată şi trăită ca bucuria lui Dumnezeu, ca bucurie în urma curăţirii tale de păcate.

Noi nu ştim cum s-a bucurat Sfântul David, dar, fiecare dintre noi, ştie cum ne bucurăm astăzi, duhovniceşte, când ne spovedim, când simţim iertarea lui Dumnezeu în cadrul pocăinţei noastre, a durerii noastre.

Voi auzi, zice David, glas de bucurie în inima mea. Inima mea se va bucura. Aceasta e nădejdea îndrăznelii sale! Când mă voi bucura, Doamne?! Când voi trăi întoarcerea privirii Tale de la păcatele mele. Când Tu nu o să mai priveşti păcatul meu, când îl vei trece cu vederea, atunci voi simţi că mi s-au şters fărădelegile mele.

Verbul avpo,stre,fw [ v. 11] ne indică schimbarea faţă de ceva anume, întoarcerea de la ceva, respingerea unei situaţii anume. Tocmai de aceea cererea Sfântului David, aceasta ca Domnul să Îşi întoarcă faţa de la ceea ce vedea în el, de la păcatul lui, înseamnă să nu mai ia în consideraţie ceva pentru care David e îndurerat profund.

Păcatul există în David. El este o realitate. Dar există şi pocăinţă ca o realitate subsecventă păcatului, ca urmare a păcatului. Şi, pentru că există pocăinţă după păcat…David cere ca Dumnezeu să nu mai privească la păcatul său ci la inima lui pocăită. Păcatul aprinde mânia lui Dumnezeu pe când pocăinţa aprinde mila lui Dumnezeu. Şi dumnezeiescul David cere milostivirea cea prea mare a Domnului care suspendă realitatea păcatului, simţirea poverii sale.

Deşi păcatul nu poate fi suspendat din memorie cu totul, pentru că el e făcut în istorie şi s-a imprimat în conştiinţa noastră, iertarea lui Dumnezeu însă şterge realitatea lui dureroasă din fiinţa noastră şi îi atenuează amintirea în conştiinţa noastră. Rămân o amintire, una vagă în conştiinţa noastră, toate păcatele iertate. Pe de o parte nu ne mai dor, pentru că am trăit iertarea şi curăţirea reală a lui Dumnezeu de ele iar pe de altă parte, conştiinţa noastră îşi acumulează o continuă părere smerită despre sine şi o continuă osândire de sine amintindu-şi de câte păcate ne-a curăţit Dumnezeu.

Trecutul păcătos, trecutul pentru care ne-am împăcat cu Dumnezeu devine o sursă de umilinţă continuă. De aceea Sfântul David, şi după ce a fost iertat de către Dumnezeu pentru căderea lui, nu şi-a uitat păcatele…A scos din ele motive de umilinţă continuă, motive de preamărire a lui Dumnezeu, pentru că a conştientizat faptul că numai Dumnezeu l-a scos dintr-o asemenea prăpastie.

Cum poţi să fii umilit şi bucuros în acelaşi timp? Noi, locuitorii postmodernităţii, suntem învăţaţi să privim adâncul nostru sufletesc în mod liniar, fals psihologist sau ideologizat psihanalitic. Adică acum mă bucur, acum sunt trist, acum plâng…fără să pot face mai multe lucruri în acelaşi timp. Însă, în adevăr, viaţa duhovnicească cunoaşte paradoxuri, stări interioare cât se poate de reale, care exclud liniaritatea.

Pentru omul duhovnicesc există bucurie dureroasă, există umilinţă plină de veselie [ vezi expresia mistică: vinul umilinţei], există lacrimi dulci, deznădejde plină de răbdare…Nu trăim stări contradictorii, ci stări plenare, complexe, în care se combină pe de o parte efortul nostru de curăţire de patimi cu prezenţa harului lui Dumnezeu în fiinţa noastră.

Noi suntem îndureraţi…dar Dumnezeu ne umple, deodată, cu bucurie, în mijlocul durerii noastre şi avem, iată!, simţirea stării de bucurie dureroasă sau de durere bucuroasă. Adică eram în iadul cel mai de jos, Dumnezeule, inima mea îmi plesnea, fiinţa mea era crispată…şi Tu m-ai umplut de bucurie şi de veselie, când a vrut voia Ta cu mine.

La fel…umilinţă plină de veselie. Am băut până la fund vinul umilinţei, Doamne, vinul vederii depravării mele. Am coborât cel mai jos, sunt cel mai jos din Iad, singurul…Şi când am trăit această conştiinţă adâncă, Tu, numai Tu, m-ai bulversat, m-ai răvăşit cu o veselie tainică, dumnezeiască, cu slava Ta, pe mine, cel mai de jos…

Iconizarea Sfântului Proroc Iona în pântecele chitului este una dintre imaginile cele mei evocatoare ale acestui paradox preafericit al vieţii duhovniceşti, adică al umilinţei veselitoare sau al deznădejdii răbdătoare. Fiind acolo unde nu mai vedeai nicio ieşire, în pântecele animalului şi pe fundul mării şi să ai stabilitate în aşteptarea milei lui Dumnezeu înseamnă expresia adevăratei credinţe, încrederi în mila lui Dumnezeu.

Dacă Domnul trece cu vederea păcatul nostru, dacă nu îl mai priveşte osânditor, dacă nu mai face ca el să fie o rană vie în noi, o rană pentru care suferim numai neplăceri şi simţim că totul ni se împotriveşte, atunci putem să zidim, împreună cu El, casa inimii noastre. Aici se întâlneşte dorinţa de la Mt. 5, 8 a Domnului, pentru că zidirea inimii întru curăţie e tot una cu acea inimă care vede pe Dumnezeu. De fapt cheia înţelegerii psalmului 50 stă aici: iertarea păcatului înseamnă redobândirea statutului de potenţial văzător de Dumnezeu a lui David, de primitor pe mai departe a revelaţiilor dumnezeieşti.

Tocmai de aceea atâta durere pentru păcat, atâta efort curăţitor: pentru ca să fie propriu comuniunii cu Dumnezeu, vederii Sale. Nu cere iertarea de fărădelege în sine, în sensul: Dumnezeu mă iartă, mă achit de problemă şi apoi sunt distant, mă comport distant faţă de El…Ci la Sfântul David pocăinţa e urmarea lezării acestei legături prea mari între el şi Domnul, pentru că l-a pus în incapacitatea de a fi propriu vederii lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să ai un duh drept, cinstit cu Dumnezeu? Să nu te faci că plouă când greşeşti. Să nu laşi o clipă să treacă după păcatul tău, după ce ai văzut că ai greşit şi să-I ceri iertarea. Când călcăm pe cineva pe pantofi sau lovim pe cineva din greşeală în tramvai cerem iertare, ne cerem iertare, dacă suntem oameni simţiţi, civilizaţi…Cam la fel e cu Dumnezeu! Când ai greşit, nu mai aştepta o jumătate de secundă. Zii din toată inima: Doamne, numai eu sunt de vină. Am greşit. Eu, cel prea slab, cel prea nevrednic, Doamne…Iartă-mă şi mă miluieşte…

Dacă nu ne asumăm deplin păcatul, întregul păcat…şi mai lăsăm un rest pentru alţii…nu putem avea duh cinstit. Pentru că duhul drept, duhul simplu, duhul cinstit se manifestă ca unul foarte atent, foarte delicat, foarte sfânt. Tocmai de aceea iartă Dumnezeu pe Sfinţi atât de repede, atât de mult, pentru că sunt un exces de delicateţe. Sunt mai mult decât atenţi când vine vorba de realitatea lor interioară, de păcat, de dragoste, de împlinirea voii lui Dumnezeu.

Nu sunt lasă-mă să te las, ci întreaga lor fiinţă e: Am venit, Doamne! Ce trebuie să facă robul Tău? Dacă nu sari ca un arc, nu prea eşti sensibil, atent, râvnitor, zelos pentru voia Domnului. Şi asta fără să faci exces de atenţie, exces care stresează pe cei din jur. E vorba de o continuă vigilenţă interioară, determinare interioară pentru a fi propriu dialogului, comuniunii, împărtăşirii de sinceritate, de eleganţă.

Scriptura vorbeşte despre înlăuntrul nostru ca despre o realitate tainică, foarte încăpătoare, care e curăţită de către Dumnezeu. Ideea de abisalitate interioară nu este o invenţie a ştiinţei moderne ci ea reprezintă o realitate constitutivă a omului mărturisită constant de Scriptură şi Tradiţie. Taina omului reprezintă tot acest adânc ce cuprinde trupul şi sufletul nostru deopotrivă. Explorarea acestei taine, a acestui abis ontologic, în sensul cel mai pozitiv cu putinţă, ţine de sufletul nostru şi nu cred că are vreo limită.

Faptul că Însuşi Dumnezeu lucrează în adâncul, în abisul fiinţei noastre sau că El coboară acolo, El, Cel peste toate, ca să ne ridice la Sine, ne face să ne cutremurăm şi să cinstim ca un odor de mare preţ pe om şi relaţia sa cu Creatorul Său. De fapt de aici ar trebui, credem noi, să înţelegem relaţia dintre Sfinţi şi Dumnezeu: de la comuniunea această extrem de profundă, de adâncă, de spaţioasă şi de tainică dintre omul înduhovnicit, care se înduhovniceşte continuu şi Dumnezeu. Dacă vrei să îl desparţi de Dumnezeu pe cel Sfânt nu poţi, nu vei putea, pentru că el e un duh cu Dumnezeu, taina lui e în taina lui Dumnezeu cuprinsă şi el nu îşi mai aparţine.

Sfântul îşi aparţine şi nu îşi aparţine. De fapt se robeşte cu toată libertatea, în deplină libertate şi bucurie lui Dumnezeu, se dă Lui, fără să îşi piardă identitatea, ci dimpotrivă şi-o îmbogăţeşte, şi-o transfigurează. Fiind tot mai mult al lui Dumnezeu nu îşi mai aparţine, dar, în iubirea sa cu Dumnezeu vede că e din ce în ce mai mult personalizat, din ce în ce mai mult plin de o experienţă mai profundă, mai sigură, mai împlinitoare. Mereu doreşte mai mult şi mereu primeşte mai mult, fără ca să se termine dorul său de mai mult. Însă în Dumnezeu simte că El are şi va avea continuu, veşnic, ceva mai mult, şi mai mult de trăit.

Aminteam mai sus de verbul avpo,stre,fw/apostrefo de unde avem apostrof în limba română. Şi ce este apostroful? O întoarcere de stilou, o virgulă. Dumnezeu nu se mai uită la păcat, face o întoarcere a privirii de la noi [ asta în termeni umani] şi priveşte apoi pocăinţa noastră, de care Se milostiveşte şi pentru care ne umple de curăţie. Exprimările Scripturii vizavi de Dumnezeu sunt ca pentru oameni şi nu ca pentru Îngeri. Noi trebuie să le înţelegem potrivit lui Dumnezeu, să urcăm de la înţelegerile literale la surprinderi duhovniceşti ale realităţii Sale. Altfel nu putem decât să ne închipuim că Dumnezeu, Îngerii şi Împărăţia lui Dumnezeu sunt un fel de alter-ego al nostru şi al lumii în care trăim. Şi mulţi au înţeles şi înţeleg pe Dumnezeu fantezist, naturalist, ba chiar demonic.

M-am întors la verbul grecesc de mai sus, pentru a vorbi de cel cu care începe v. 13. Iarăşi un verb tare, expresiv. Verbul avpori,ptw ne vorbeşte despre faptul de a fi aruncat cineva peste bordul unei nave, de a fi aruncat ca ceva nefolositor, dacă vorbim în sensul indicat de v. 13. De aceea David se roagă să nu fie găsit nefolositor/netrebnic/impropriu de a sta în faţa Domnului, în relaţie cu El. Nu mă arunca pe mine de la faţa Ta înseamnă nu mă lăsa în păcat, nu mă lăsa cu cei păcătoşi, nu mă găsi impropriu Ţie. Şi a nu mai fi înaintea lui Dumnezeu, a nu mai fi dialogic cu Dumnezeu, în comuniune cu El, înseamnă să fii părăsit, să fii un om al Iadului, să te simţi nefolositor.

Atunci când nu mai simţim că Dumnezeu ne iradiază cu harul Său ne simţim goi, nefolositori, sterpi, improprii vieţii. Dimpotrivă, când suntem plini de harul lui Dumnezeu simţim că izvorul de viaţă al lui Dumnezeu ne umple cu totul. Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine înseamnă simţirea din plin a harului lui Dumnezeu în fiinţa noastră, a slavei lui Dumnezeu care cuprinde şi ţine toată creaţia în viaţă.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: