Psalmul 50 între Septuagintă şi diaconul Coresi, alături de o interpretare a textului [5]

Împăcarea noastră cu Dumnezeu, prietenia noastră cu Dumnezeu, comuniunea noastră cu Dumnezeu…este bucurie. Mântuirea Lui e bucuria noastră. Mântuirea nu e doar un concept teologic ci este o realitate de care se bucură, pe care o conştientizează întreaga noastră fiinţă. La bucurie, ca şi la tristeţe sau durere participă întreaga noastră fiinţă. La fel la mântuirea Domnului, la curăţirea, iertarea şi iubirea Lui participăm integral, cu totul şi trăim această bucurie în mod plenar.

Însă înţelegerea acestei bucurii a mântuirii este iarăşi un paradox. Pe de o parte noi ne simţim nevrednici şi ultimii din Iad; adică improprii mântuirii. Credem că nu ne mântuim pentru că nu avem credinţă, fapte şi nevoinţă proprii iubirii lui Dumnezeu. Pe de altă parte însă, în mijlocul brumei noastre de rugăciune, nevoinţă, credinţă…trăim o bucurie enormă, o curăţire pe măsura noastră, o încredinţare anume, după harul lui Dumnezeu.

Adică noi suntem temători şi încrezători în acelaşi timp pentru traiectul vieţii noastre veşnice. Uitându-ne la faptele noastre suntem în deznădăjduire. Uitându-ne la harul lui Dumnezeu care ne întăreşte şi ne bucură, prindem curaj şi avem nădejde mai presus de orice evidenţă din faptele noastre.

Şi când Sfântul David se bucură de mântuirea Lui se bucură de simţirea reală a iertării lui Dumnezeu. Iertarea lui Dumnezeu din tot timpul este mântuirea noastră. Dacă am simţit iertarea Lui cândva şi dacă nu o retrăim continuu suntem departe de ea şi nu simţim că o avem, că o trăim. De aceea, continua pocăinţă este prilejul, atmosfera unde Dumnezeu Îşi revarsă bucuria Sa dumnezeiască în fiinţa noastră.

Şi în acest mod percepem deopotrivă şi puţinătatea vieţii noastre dar şi măreţia iubirii Sale de oameni. Ştim că El este bucuria, sursa noastră de bucurie, pentru că din faptele noastre rele nu iese nicio bucurie. Sau, ştim în mod personal, că oricât de multe lucruri bune am face noi, nu le-am făcut doar cu puterea noastră, ci pentru că El ne-a susţinut întru toate.

În v. 14 Duhul stăpânitor este Duhul Sfânt. În ediţiile ortodoxe româneşti sintagma apare cu literă mică şi din acest motiv se induce ideea că e vorba despre duhul nostru care stăpâneşte trupul. Însă acţiunea de stăpânire indicată aici e a lui Dumnezeu, pentru că în finalul versetului apare indicarea faptului că Dumnezeu ne întăreşte.

Dar, Cel care face ca duhul nostru să stăpânească peste trup este Duhul lui Dumnezeu. Şi ca să fim stăpâniţi de harul lui Dumnezeu trebuie să ne înfrăţim cu el, să fim una cu el, să îi primim iradierea tot timpul.

Suflarea Duhului Sfânt, de care vorbeşte Domnul la In 3, 8, această respiraţie a lui Dumnezeu este cea care ne mână duhul nostru. Suflarea Duhului bate în pânzele sufletului nostru, ea fiind cea care ne poartă corabia fiinţei noastre acolo unde vrea Dumnezeu.

De aceea în Tradiţia ortodoxă găsim la tot pasul expresia – şi credinţa puternică – în: aşa a vrut Dumnezeu. Sau: aşa mi-a dat Domnul să spun atunci. Indicarea directă, interioară, iluminativă a harului e cea care ne poartă. Domnul ne indică ce să spunem, ce să facem, cum să ne comportăm, prin luminările Sale dumnezeieşti. De aceea mântuirea este un continuu dinamism, un continuu periplu de fapte minunate, călăuzite de către Dumnezeu.

Mântuirea nu este ceva înainte de noi sau ceva de după noi. Mântuirea noastră este ceva care se petrece cu noi, acum, în mod real, în tot timpul vieţii noastre, timp în care simţim prezenţa continuă a lui Dumnezeu în viaţa noastră şi a întregii lumi. Mântuirea noastră e o minune continuă trăită la timpul prezent, prin legarea noastră la harul veşnic al Prea Sfintei Treimi, în Biserica lui Hristos.

Noi trăim în istorie dar şi mai presus de istorie, rămânând oamenii istoriei, pentru că Cel ce ne susţine şi ne poartă este Hristos plin de Duhul cel Sfânt. Şi cum să nu fie o astfel de comuniune, o astfel de prietenie dumnezeiască o bucurie imensă şi un izvor imens de bucurie continuă, atâta timp cât El este cu noi, şi Îl simţim cu noi, ca şi cu Apostolii Săi, în tot timpul vieţii noastre?

Bineînţeles, când realităţile despre care noi vorbim acum nu sunt realităţi personale, în tot omul, tot ceea ce scriem aici pare literatură gratuită, fără sens. Dar când aceste realităţi sunt ale cuiva, trăite de cineva, atunci întreaga Teologie scrisă devine o Teologie experimentată, pentru că Teologia devine un bun personal.

Iar mântuirea, deşi este iradiere continuă a lui Dumnezeu în viaţa noastră, este trăită ca un bun/bine personal, deşi el nu se poate disocia niciodată de comuniunea cu Dumnezeu. Mântuirea este viaţa şi bucuria pe care ne-o dă relaţia vie cu persoana lui Hristos şi nu relaţia intelectuală cu învăţătura lui Hristos, în care Hristos ne este indiferent.

Învăţătura lui Hristos ne conduce la Hristos şi nu ne face sclavii ei. Dacă litera e preferată persoanei Domnului atunci idolatrizăm materia şi nu avem o relaţie reală cu Dumnezeu, Cel care a spus toate literele şi toate cuvintele şi toate adevărurile şi Care, prin ele, ne trage mereu la comuniunea veşnică cu Sine.

În această ordine de idei un teolog ortodox care caută să cunoască cu toată dragostea pe Hristos nu poate să confunde literalitatea Scripturii sau a Tradiţiei cu relaţia cu Dumnezeu. Raportarea la Scriptură sau atenţia la traducerea şi înţelegerea corectă a Scripturii şi a Părinţilor nu se face de dragul artei, ci pentru o indicare corectă a profilului adevărat al lui Hristos întrupat şi al Sfinţilor Săi.

Primeşti o scrisoare de la cineva iubit şi vrei să o înţelegi atât în litera cât şi în duhul ei, în ceea ce depăşeşte litera. De aceea o citeşti serios, cu nesaţ, pentru ca să prinzi atât ideile cât şi nuanţele scrisorii. Însă, citeşti scrisoarea ca pe scrisoare a iubitei sau a soţiei tale, ca pe ceva ce ţine locul lor momentan, fortuit, şi nu ca pe ceva care le înlocuie.

La fel, dacă citim Scriptura şi Părinţii le citim cu nesaţ, căutând sensul corect al termenilor, dar, în acelaşi timp vrem şi nuanţele, sensurile, adâncimile textelor. Şi cum adâncimile sunt infinite nesaţul nostru este într-o continuă mişcare, într-o continuă ardoare, pentru că mereu luăm, ca dintr-un ocean şi tot nu se termină învăţătura.

Nu putem confunda astfel literalismul cu înţelegerea duhovnicească a cărţii. Pentru noi literalitatea cărţii este parte subsidiară a înţelegerii duhovniceşti, o parte componentă dar nu singura. Trebuie să avem textul, cât se poate de corect, de aproape de semnificaţiile lui iniţiale şi după aceea urmează străvederea textului, privirea prin text, cu ajutorul harului dumnezeiesc, pentru semnificaţiile sale mântuitoare.

Citirea, într-o perspectivă duhovnicească, a înţelegerii sensurilor curăţitoare, mântuitoare ale Scripturii şi ale Părinţilor e o bucurie continuă, o minunare continuă.

Şi cele pe care le înţelegem din cele ale lui Dumnezeu ne zidesc, ne întăresc, ne fortifică interior. Numai întărit de către Dumnezeu poţi vorbi, poţi învăţa pe cei fărădelege căile Domnului, cum spune David. Întoarcerea celor neevlavioşi către Domnul înseamnă, în cel mai adânc mod cu putinţă, dobândirea unei iubiri şi a unei conştiinţe tot la fel de atente, ca şi a ta, cel care propovăduieşti.

Umplerea noastră cu atenţie, cu perseverenţă, cu delicateţe s-a făcut prin ascultarea de voia lui Dumnezeu. Vestind voia lui Dumnezeu cu această profunzime de spirit se imprimă în cei care ne ascultă atât adevărurile lui Dumnezeu cât şi duhul nostru arzător, amprenta vieţii noastre duhovniceşti. Şi astfel, transmitem nu numai adevăruri exprimate într-o limbă română cursivă şi …teologică, ci şi evlavia, supleţea, bucuria dumnezeiască care înmoaie inimile, care bucură pe cei care ne ascultă, care luminează pe oameni, care rimează şi cu inima lor pentru că rimează cu voia lui Dumnezeu.

Adevărul plin de har trece ca un foc prin inimile multora şi îi face pe toţi să scânteieze, să se aprindă şi să ardă de dragoste de Dumnezeu. Pentru că cuvântul lui Dumnezeu e foc mistuitor, curăţitor, luminător şi e plin de puterea Duhului Sfânt care ne întăreşte şi ne face fermi în atitudinile şi viaţa noastră.

Care sunt vărsările de sânge ale conştiinţei noastre? Sunt toate acele şicane şi îndurerări cu care am lovit conştiinţa şi inima aproapelui nostru. Şi ele, se pare, că sunt multe…Când rupem liniştea cuiva, când abuzăm de bunătatea cuiva, când trecem cu tancul peste sensibilităţile cuiva, se zice, pe drept, că nu avem inimă de creştin.

Şi Sfântul David nu mai vrea sânge în viaţa lui dar nici violenţă la adresa cuiva. Şi într-o asemenea atenţie la detalii poţi să te bucuri de dreptatea lui Dumnezeu, de voia Sa cu noi, pentru că El pedepseşte nesimţirea şi neîndurarea dar miluieşte candoarea, atenţia şi umilinţa iubitoare de Dumnezeu.

Pr. Dorin.