Cum ne deschide Dumnezeu gura ca să Îl lăudăm? Când Balaam, spre exemplu, a trebuit să binecuvinteze pe Israel, Domnul a turnat/a pus cuvânt în gura lui [evne,balen r`h/ma eivj to. sto,ma auvtou/, cf. Num. 23, 16], l-a făcut vorbitor cu putere de sus, un vorbitor dumnezeiesc, un Proroc. Când Dumnezeu ne deschide gura ca să vorbim atunci simţim că izvorăşte din noi o orânduire de sens, o cuvântare, o învăţătură ce ne depăşeşte aşteptările tocmai pentru că e din luminare dumnezeiască. Vorbim omeneşte, în fraze şi expresii umane, dar forţa cuvintelor şi modul cum ele se aşează în mintea şi pe limba noastră ne întrece aşteptările şi cuvântarea e resimţită ca atare: ca o surpriză, ca un dar de la Dumnezeu.

Nici noi nu ne aşteptam să spunem, să facem acel lucru sau să cântăm atât de dumnezeieşte…şi, post factum, vedem că acest lucru s-a produs. Dumnezeu lucrează prin persoana noastră, prin darurile şi calităţile noastre, date tot de El, cele ale Sale, spre folosul Bisericii Sale. Suntem o harfă în mâna Sa, dar una raţională, nu obiectuală. Dumnezeu vorbeşte prin noi, prin aceea că noi ne dorim ca Dumnezeu să pescuiască pe oameni pentru Împărăţia Sa. El nu ne forţează fiinţa, ci găseşte în noi o fiinţă deschisă spre Sine, ca o fereastră şi Dumnezeu Îşi arată bogăţia Sa de har prin noi, transpare prin noi.

Şi numai când Dumnezeu ne deschide inima putem rosti cu buzele noastre cele bineplăcute Lui. Şi numai când El ne dă cuvânt, cuvânt cu putere multă [cum spune rostirea liturgică a ierarhului] se plineşte în inimile oamenilor aşteptarea şi dorul după Evanghelia Domnului; se împlineşte mântuirea credincioşilor.

Dacă Dumnezeu ne deschide gura Îl putem lăuda duhovniceşte. Lauda duhovnicească e mereu o revărsare a inimii. Prea plinul inimii, bucuria inimii pline de har se revarsă în cuvinte, în cântare şi este bucuria noastră de Dumnezeul mântuirii noastre.

Şi aceasta, jertfa bucuriei inimii e adevărata jertfă bineplăcută Domnului. Pentru că bucuria de Dumnezeu e iubire de Dumnezeu. Şi iubirea de Dumnezeu e împlinire a tuturor poruncilor Sale, cu toate căderile şi păcatele noastre, pentru că ştim că cuvântul/cuvintele/poruncile Sale sunt adevărul şi nasc viaţa adevărată în noi.

Cuvântul cu putere multă e cuvântul din care se simte iradierea lui Dumnezeu, harul. El nu e rostit neapărat de la megafon, el nu e introdus cu forţa în urechile oamenilor, ci are puterea adevărului în el, are puterea harului de chemare la pocăinţă şi de vindecare a fiinţei noastre. Şi această putere a adevărului dumnezeiesc convinge, are puterea de a convinge inima doritoare de a afla adevărul.

Tocmai în aceasta constă minunea: câteva cuvinte spuse unui om păcătos îl pot schimba radical. Când simţim puterea cuvântului convertitor, mântuitor, atunci înţelegem ce valoare are cuvântul. Cuvântul nu e doar o deschidere a gurii, o articulare fără sens şi fără valoare, ci el are în sine lumină, are har, dacă foloseşti cuvântul nepervertit, în mod nepătimaş.

Şi ca să fie plin de har cuvântul nostru trebuie ca mintea şi fiinţa noastră să fie plin de har şi el să iasă ca o lumină din lumina pe care Dumnezeu a revărsat-o în fiinţa noastră şi o revarsă în întreaga lume. De aceea nu poţi să te joci cu cuvintele! Când încercăm să ne jucăm cu cuvintele în mod pervers legăm pe oameni în plasa înşelării.

Cuvântul care te înşală e cuvântul care îţi indică o stare de a fi subumană. Cuvântul care te seduce pentru a te înşela vrea să îţi reducă libertatea duhovnicească, bucuria de Dumnezeu, simplitatea inimii, recunoştinţa, transparenţa…Cuvântul care te înşală este un instrument folosit pentru moarte şi nu pentru vindecare…Şi te înşală pentru că iese dintr-o minte singură, îngustată, capricioasă.

Bunătatea nu e un capriciu. Nici iubirea şi nici sfinţenia. Viaţa duhovnicească nu este pentru două clipe. Chiar dacă ai căderi nenumărate – şi toţi avem căderi – gândul tău e tot acolo: la a te curăţi, la a te sfinţi. Dar cuvântul nebulos, închis la cuget vrea să te fenteze cu o duhovnicie numai de-o predică, numai de-o clipă, numai pentru săptămâna asta…El nu are continuitate. Lui îi e frică să iasă din propriul său orizont. Nu vrea, de fapt, să vadă orizonturi multiple de duhovnicie.

Însă, când Dumnezeu pune în gura ta cuvânt sau Dumnezeu te plimbă ca pe Pavel – unde? – acolo unde El doreşte, atunci înţelegi că adevărata duhovnicie/înduhovnicire/cale dreaptă, paradoxal, înseamnă în mod continuu o schimbare de perspectivă, o lărgire a orizontului, o sintetizare şi mai mare a cunoştinţelor şi a trăirilor, pentru că Dumnezeu te face să renunţi, constant, la planurile tale reduse despre viaţa şi lucrarea ta.

Am dat exemplul lui Balaam mai întâi şi apoi pe cel al lui Pavel. Fiecare dintre ei aveau o viaţă cu un orizont limitat până a intrat în viaţa lor Dumnezeu.

Măgăriţa/asina lui Balaam [ în ediţia BOR 1988 e Valaam, pe când în ed. BOR 2001 e Balaam. Septuaginta permite ambele titulaturi pentru că v grecesc se poate traduce şi ca b] vede pe Îngerul Domnului, apoi îl vede şi el…Începe să prorocească, pentru că puterea Sfântul Duh coboară în el, după cum spune Scriptura. Şi Balaam Îl vede în vedenie, în timpul somnului, cu ochii inimii, Îl vede pe Omul care va ieşi din sămânţa lui Israel sau pe astrul/steaua care va răsări din Iacov, adică pe Hristos Domnul.

Până aici Balaam avusese un orizont limitat la istoria lui. Odată cu vedenia sa, care îl face un văzător de cele cereşti, al lui Dumnezeu, acest înţelept dintre păgâni vede peste istorie, vede mai înainte pe Hristos Domnul şi orizontul său se modifică în mod considerabil, în mod neaşteptat pentru el.

La fel se întâmplă şi cu Pavel pe drumul spre Damasc…Dintr-o dată e învăluit de slava lui Dumnezeu şi viaţa lui devine cu totul alta. Nu se aştepta la aşa ceva, dar, se pare, că era întru totul pregătit pentru acest lucru. De aceea mulţi cred că nu sunt pregătiţi pentru dureri, pentru martiriu, pentru despărţiri…şi, deodată, vezi că suportă dureri, devin monahi din oameni atei şi necredincioşi sau sunt martirizaţi în chip şi fel, deşi nu se credeau vrednici de aşa ceva.

Şi aceasta e minunea minunilor pentru noi: că atunci când te deschizi lui Dumnezeu din ce în ce mai mult viaţa ta devine o continuă schimbare, o continuă minune, o continuă dezicere de idealurile tale pentru perspective tot mai bogate, mai adânci şi mai semnificative pentru Biserică şi istorie. Dar, ca să se întâmple toate acestea, trebuie să cobori în smerenie, să asculţi voia lui Dumnezeu, ce vrea El cu tine şi să nu te opui glasului Său.

Ca să asculţi /să auzi acurat voia lui Dumnezeu însă trebuie să ai, să îţi capeţi o inimă zdrobită. Dacă cauţi în dicţionar verbul suntri,bw, un verb la participiu, verbul tradus de noi în v. 19 şi pus în relaţie cu inima: inima zdrobită, găsiţi că înseamnă cele împreună zrobite, distruse, zdrumicate [ sun + tri,bw ]. Şi iată aici un folos practic, pentru ce trebuie să cunoşti şi să ştii sensul lingvistic, propriu, al textului pe care îl comentezi! Dacă ştii sensul lingvistic autentic poţi înţelege autentic înţelesul duhovnicesc al său.

O inimă plină de patimi este o inimă plină de fiare spirituale, adică de demoni. Ca să ai o inimă zdrobită, trebuie să omori, să distrugi capetele balurilor spirituali, cum spune rugăciunea liturgică, sau să omori pruncii păcatelor lovindu-i de piatra-Hristos [ precum în psalm], adică de pomenirea continuă a numelui Său în rugăciunea isihastă. Pentru o inimă zdrobită trebuie să fărâmi toate întăriturile, resturile de mândrie şi de încredere în tine, în puterea de a face ceva fără Dumnezeu, din inima ta. Trebuie să distrugi cazematele răului din inima ta, să le faci cioburi, să le faci praf.

Şi iată că am plecat de la sensul literal şi am ajuns la cel duhovnicesc al sintagmei inimă zdrobită, pentru a ne întoarce la literalitatea ei îmbogăţiţi. Nu ne spune Sfântul David să ne îmbolnăvim de inimă sau să ne lovim în piept până ne asfixiem, ci, dimpotrivă, ne spune că aceste resturi de demonism, de ziduri demonice din inima noastră se distrug prin lucrarea minţii în inimă, prin ferirea de patimi şi prin harul lui Dumnezeu, care rezideşte zidurile Ierusalimului, adică ale inimii noastre virtuoase, ale fiinţei noastre duhovniceşti.

Ca să ajungi la inima zdrobită trebuie să cadă zidurile Ierihonului, să moară cu totul şi, Dumnezeu, noi împreună cu Dumnezeu, să ne facem ziduri noi fiinţei noastre, ziduri de apărare împotriva demonilor şi a ereziilor prin virtuţi dumnezeieşti şi cugetare şi ştiinţă duhovnicească.

După cum Dumnezeu nu trece cu vederea inima care şi-a zdrobit gândurile şi crezurile rele, tot la fel nu va trece cu vederea rugăciunea noastră de a ni se rezidi Ierusalimul fiinţei noastre, de a se face din fiinţa noastră un oraş al păcii. Şi aici, în fiinţa noastră, slujim apoi Stăpânului, aducându-I jertfele bineplăcute ale curăţiei şi ale rugăciunii.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: