Cel care tăcea nu era el
Începutul este întotdeauna un final de rând, de viaţă. Începutul are sens dacă ştii sfârşitul. Iar acea seară era un sfârşit…Un fel de uşă în timp, în memoria lui [ el fusese întotdeauna acolo… dar nu se mai ştia], din care se scoteau lucruri uitate. Uitările noastre nu sunt niciodată memorabile. Uitările sale au izul unei continue reamintiri, a unei iubiri izbitoare, stresant de simplă, de fugitivă…de nelalocul ei.
Ce rost avea să îşi spună numele? Numele lui conta dacă exista cineva, cu care se putea încerca să se recupereze uitările… Uitarea poate să devină un prezent viu, regăsit, dacă prietenul tău din trecut se întoarce…
Însă el nu mai avea prieteni, nici casă…Şi uitarea îi juca feste la fel de mult ca memoria. Poţi să înţelegi că exişti dacă îţi aduci aminte de lucruri vii din viaţa ta. Dacă există lucruri vii în viaţa ta ele pot ieşi, mereu, continuu la lumină. Dar dacă tu, chiar tu, printr-un anume accident nefericit, te uiţi, nu mai ştii cine eşti, şi nu te mai regăseşti ca fiind… ce poţi să spui, să mai spui?…
În lumea lui să zicem că…nu există uitare. Niciodată nu se putea privii ca… nefiind. Gândurile sale se rostogolesc. Sunt vii. Cum să te crezi mort dacă eşti viu? Şi cum să fii viu dacă nimeni nu te recunoaşte ca tine….ci ca el? „Eu nu sunt el. Eu sunt eu, cel pe care mă ştiu prietenii mei, acei prieteni care nici ei nu mai sunt. E uşor să râzi când nu eşti în locul meu, când nu poţi să convingi pe cineva că eu sunt altfel, sunt altul…şi nu sunt cel cu care voi mă asemănaţi”.
Două mere se pot asemăna dar nu sunt identice.
Doi gemeni nu sunt identici.
Tăcerile nu sunt identice.
„Poate că nu este important să ai tăceri. Tinereţea are mai puţine tăceri. Tinereţea… care nu-şi vede moartea. Însă tinereţea nu ştie ce e moartea. Tinereţea nu ştie ce este anonimatul. Da, tânărul este anonim, este un om grăbit, este un amuşinant al frivolităţilor…Dar după ce tăcerea vine…ce mai faci?”.
Îmi aduc aminte ce se chema…absurd, absurd la început de secol 20, când îmi plăcea…pălăria lui, mare, neagră, şi acel dric care pleca singur…şi toţi fugeau după el. O artă bolnavă pentru oameni bolnavi, traumatizaţi, care îşi resping bucuria cu obstinaţie…
Nu ştiu dacă absurdul este postmodern sau nihilismul, deşi s-a bătut foarte multă monedă pe tema lor. Însă ştiu că nimicul acesta stângaci este o pojghiţă subţire între eşti…şi mă chemi. Pentru că noi facem…nimic. Şi când te întreb ce faci nimicul are preeminenţă asupra a ceea ce faci. Sau faci nimic, nimicuri. Nimicuri scălămbăite, neimportante şi inoportune…
Lui îi plac divagările. Faţa sa gravă, mereu gravă, sub care stă un surâs de copil ştie să divagheze. El se poartă peste file întregi de carte cu surâul aprins, viu. Tăcerile lui sunt ca laptele: au un gust mereu cunoscut şi mereu de… dincolo de el.
Tocmai de aceea femeile nu l-au înţeles sau…l-au înţeles prea mult. La fel aş spune şi despre bărbaţi. Poate că, numai copiii s-au apropiat de el cu simpatia inocenţei, pe care o dă inocenţa, lipsa de trivialitate.
Însă intrarea în această discuţie este abruptă. Şi ceea ce nu are pridvor, introducere…e mereu privit cu circumspecţie. Tocmai aici, în acest punct, al circumspecţiei, el nu se poate acomoda cu o mentalitate intrată până în vîrful degetelor în mondenitate, în letargie şi care face…nimic, nimicuri.
Ochii săi spun totul atunci când îl laşi să respire linişte în faţa ta. Tăcerile lui au nevoie de linişte. Cele mai debusolante conexiuni le face atunci când îl laşi să îţi sugereze subiectul. Puterea sa de a sugera ceva, de aţi reprezenta de-ne-reprezentabilul e tocmai una din calităţile care te seduc, care te îndrăgostesc de el.
El tace în multe feluri, vorbeşte în multe feluri…Însă la un moment dat există o dramatică ipostază a sa, cea în care tăcerea lui devine o tăcere în care respiră o întreagă dramă, o dramă a umanităţii sau o aspiraţie a tuturor pentru ceva viu, calm, de neînlocuit.
Când mi-am pus problema să divulg, să scriu, aşa, firav, câte ceva despre el, am fost captat cu totul de acest de neînlocuit al lui, pentru că este incomparabil. El însă a zâmbit enigmatic. „Oricine poate fi înlocuit”, mi-a spus el. „Poţi să înlocuie o piatră din zid, o cărămidă, schimbi calculatorul vechi şi ei altul, îţi schimbi nevasta, îţi schimbi nasul, numele, ocupaţia, naţionalitatea. Totul se schimbă…” Şi surâsul său plin de înţeles te făcea să crezi contrariul.
Uneori negi/sau te retragi… astupi calea spre tine. Uneori tăcerile tale sunt tocmai ceea ce tu crezi, sunt tocmai ceea ce dai de înţeles, pentru ca să înţelegi şi să fi înţeles în ceea ce nu poţi fi negat.
Nu poţi să negi înţelegerile care te ţin.
Nu poţi să negi fundamentele.
Nu poţi să negi decât nimicul care nu îţi aparţine. De aceea, când întrebi ce faci, spui că faci nimic, negând de fapt nimicul…
Poate exista un personaj fictiv sau putem să spunem că cineva nu există, atâta timp cât… îl ştim foarte bine? Poţi să fii atras de cineva pe care îl cunoşti atât de bine, până ajungi să nu îl mai înţelegi, pentru că ambitusul vieţii sale te-a făcut şi pe tine să nu te mai înţelegi? Putem iubi mai mult decât ne putem permite şi decât putusem să sperăm, până acolo încât să nu ne mai înţelegem, pentru că ne-am depăşit orice margine în iubirea noastră?
Frica de margine, frica de ceea ce trece peste margine nu este o frică reală. El nu credea niciodată în nebunie, chiar dacă accidentul acela de maşină îi afectase memoria. Nu se ştia, nu mai se ştia în totalitate sau avea nevoie să fie reamintit, să fie ajutat să se retrăiască…dar, după cum îmi repetă tot timpul, nu crede că nebunia este o realitate în care el se poate înstăpâni deşi a trecut peste margini…
El e la timpul trecut şi la timpul prezent în acelaşi timp. Semantica noastră, care nu e aceea a vieţii, vede trecutul din prezent şi prezentul din trecut…fără ca să lase loc eschivelor. El a fost cândva acolo, s-a îndrăgostit de acea femeie, el a iubit-o, el o cunoaşte…Însă nu o mai ştie. El o cunoaşte în adâncul lui dar nu percepe chipul ei, realitatea chipului ei, atâta timp cât memoria şi nu sufletul, îi este afectată…
„Vreau să mă crezi pentru că ştiu că mă poţi crede. Văd totul ca pe nişte siluete în ploaie, în rafale de ploaie…Există urme de realitate…Mă doare că nu pot fi liniar în amintirile mele ci mă pierd în divagaţii. Însă ştiu că am un trecut, că mă simt împăcat cu trecutul meu, pentru că acum mă rog liniştit, adorm liniştit…Are sens?”
„Da, are mult sens”…îi repet adesea. Şi el surâde lin, surâde apăsat…pentru că ştie că eu nu îl pot înţelege în ceea ce mă depăşeşte cu totul. În aparenţă ţi se pare că cunoşti o persoană dacă o vezi. În aparenţă ţi se pare că cunoşti o persoană dacă îi ştii semnalmentele, ceva din istoria ei, dacă te întâlneşti accidental sau providenţial cu ea şi surâzi…
Însă el m-a făcut să înţeleg că nu ştii nimic din oameni, că nu simţi nimic din viaţa lor şi că oamenii adânci sunt… de neînlocuit. Acum nu se pune problema că trebuie să prefer numai oameni adânci, geniali, duhovniceşti, sfinţi…Ci vreau să spun faptul, că numai cel care se afundă în sine până la cote inimaginabile şi se regăseşte pe sine şi adevărata lui statură în faţa lui Dumnezeu…este, este cu adevărat, este mai presus de alţii…de neînlocuit.
El e de neînlocuit…El e de neînlocuit…El pleacă dintre noi…dar nimeni nu poate să îi ia locul.
Ştiu că ştii asta.
Ştiu că nu ştii asta.
Ştiu că cineva e de neînlocuit când devine una în dragoste cu tine.
De multe ori mi-am pus problema, deşi ştiam că e una falsă, dacă pot să îl înţeleg. El mi-a dovedit de multe ori că nu îl înţeleg. Sau, am înţeles că e atât de captivant, de tulburător, de maiestuos să îl înţeleg încât, până la urmă, n-am mai ştiut ce se poate sau nu înţelege din el.
Am găsit una din scrisorile lui către o femeie. Un scris îngrijit, febril şi în acelaşi timp susţinut, fără ştersături…Şi el fusese altul. Şi eu sunt mereu altul.
În mijlocul unei povestiri nu îţi place să fii întrerupt. O scrisoare citită, pe care o citeşti, nici ea nu poate fi întreruptă pentru că vrei să afli sfârşitul. Uneori sfârşitul e dramatic. Nu îmi place să folosesc cuvântul tragedie, pentru că nu există tragedii decât în gândirea păgână. Pentru creştinii ortodocşi există doar drame sau zile pline de eroism, de martiriu fără sânge…sau cu sânge…
Scrisoarea lui avea măreţia tăcerii lui. Dar era vorba de o tăcere care nu era el. Tăcerile lui au mult el, multe din el. Această scrisoare era o despărţire de el, o mostră rară, un moment rar, plătit greu, când a trebuit să facă gestul care l-a durut enorm.
Intermezzo. Povestitorul nu este autorul romanului. Autorul romanului priveşte către povestitor. De fapt există trei povestitori pe care autorul romanului, în persoana noastră, îi ascultă, le ascultă…mărturisirile. Sunt lângă ei, cu ei, fără ei, printre ei…
„Cine poate să distingă clipele?! Îmi aduc aminte de cele trei ceasuri în iad…Şi mai îmi aduc aminte de cel care s-a întors din iad, de acel sfânt al lui Dumnezeu, care şi-a închis chilia, s-a zidit de viu, pentru ca să îşi plângă păcatele. Există lucruri care nu se pot spune, pe care nu mai vrei să le spui. Ţie ţi se par deja spuse…Sau ţi se pare deja prea mult ca să le mai spui.”
„Eu îmi aduc aminte de momentul când trebuia să scriu Păsări spre cer şi m-am dedublat într-un anume fel …Mă simţeam scindat în mine însumi. Trebuia să construiesc, să îl fac viu pe cel care se lupta cu Dumnezeu iar, pe de altă parte, trebuia să fiu şi iubita lui, să simt ca ea, să ştiu ce vrea ea, care era romano-catolică, şi care încerca să îl convertească. Hulele sunt cel mai greu de suportat când construieşti personaje. Pentru că vrei ca ele să fie reale. Cât de reale pot fi?! Uneori foarte reale…”
„Nietzsche, cred că ştiţi asta… a îmbrăţişat acel cal rănit, a plâns pentru el…când mintea îi era clătinată de boală…Nu l-am înţeles deplin, aşa cred eu, până nu l-am întâlnit pe cel care îmi spunea că o pasăre mare va lua în cioc oraşul unde locuiam atunci şi îl va nimici. E teribilă nebunia!…Uneori poţi să nu fi înţeles nu pentru că eşti nebun, ci pentru că sunt prea puţin oameni cei din jurul tău, prea puţin profunzi…”
Icoana ortodoxă nu exprimă gândurile omului, frământările sale, ci liniştea plină a înduhovnicirii. Ea arată pe feţele sfinţilor interiorul lor, adâncimea liniştii lor, ceea ce e permanent, ceea ce e adânc şi nu…tranzitoriul.
Poate de aceea tăcerea lui depăşeşte tranzitoriul…