Ştiţi ce facem noi? Slujim pe omul de mâine. Am amânat toate problemele şi pregătim febril condiţii bune de viaţă pentru omul de mâine. Societăţile  de binefacere au creat dispensare speciale unde omul de mâine va păşi higienic în viaţă. Inginerii  fac şosele iar arhitecţii clădiri luminoase- omului de mâine.

Doctorii descoperă  leacul tuturor bolilor- pentru el. Oamenii vieţii publice creează cadre ideale pentru trăirea sa în societate. Fete, care vor fi frumoase cândva, se nasc pentru omul de mâine. El va avea sănătate, confort, convenabilitate şi radio.

Atunci va gândi. Până atunci nu se poate gândi. Oricât s-ar indigna filosoful acela care spunea într-o zi: e cu neputinţă ca rostul civilizaţiei să nu fie decât acela  de a transporta mai rapid alcooluir pentru oamenii cărora le e sete- el nu are dreptate. Căci deocamdată  acesta este rostul nostru: să facem în aşa fel  ca omul de mâine să nu sufere de sete nici o clipă. Altfel se turbură  şi nu mai poate gândi.

De aceea n-am putut noi gândi. Vedeţi, la început am trăit în peşteri, şi viaţa era foarte grea acolo. Pe urmă a început epoca păstoritului: cine se putea gândi decât la păşuni grase? Faza agricolă era ep punctul de a ne crea „condiţii mai bune de traiu”; dar atunci au început  năvălitorii şi războaele. O, cât am avut de luptat!

Încetul cu încetul popoarele s-au aşezat pe fundul istoriei; dar luptele s-au încetat nici o clipă. Nu mai lupta acum un trib împotriva altuia, ci un neam cu altul, sau o seminţie cu alta. Iar în vâltoarea universalei lupte, abia dacă s-au găsit câţiva preoţi egipteni cari să aibe răgazul de a gândi. N-au fost mulţi. În orice caz cu mult mai puţini decât grecii gânditori, care nici ei n-au fost mulţi. Istoria dădea răgaz oamenilor, ci îi mâna într-una către  vestirea omului de mâine.

Când a venit Iisus, am crezut că va fi sfârşitul lumei. Până atunci noi trăiserăm în timp. El ne scotea din timp. Până atunci  noi ne închinaserăm omului de mâine. El ne dezvăţa  de omul de mâine. Şi voi sunteţi fiii lui Dumnezeu, ne spunea El. Ucideţi în voi omul de mâine. Gândiţi-vă la mântuirea voastră. La sfârşitul lumei, toţi vor învia şi vor fi de o vârstă.

Iar lumea era pe sfârşite. Sau nu, nu era încă. Ar fi fost dacă oamenii s-ar fi creştinat. Dar cine s-a creştinat? Ci din an în an, din veac în veac, omul a uitat mai mult la învăţătura primită şi a început să-şi întoarcă iarşi gândul către cel de mâine.

Atunci a venit marxismul. Ce uşurare în inimile noastre! De când aşteptam împăratul înţelepţilor care să spună: mâncaţi întâi şi pe urmă vă gândiţi. De când doream îndemnul acesta: amânaţi problemele duhului până vor fi condiţii mai bune de traiu; ingineriţi şi mai mult lumea, poate omul de mâine se va simţi bine- şi va gândi!

Te simţi bine, omule de mâine? Nu, nu se simte încă. Ii mai trebue o pernă sub cotul mânei drepte. Lumina electrică îi bate pre mlutl în ochi. Daţi mai tare drumul la radio. Acum te simâi bine, omule de mâine?

Mă întreb, câteodată , care îi va fi sfârşitul. Dacă va crăpa într-o zi planeta noastră, sau se va ciocni cu o alta. Dacă omu lacesta va muri geologic sau astronomic, în loc să moară, el măcar, prin spirit?

Mi se pare, atunci că ne batem joc de viaţa asta.

(Constantin Noica)