Poarta Raiului


Motto:
Nu aurul, ci Moastele Sfinte sunt avutia unei tari.

Poate am ostenit sa plang un iad,
sodome si gomore de-amar,
Pe Samsoni si Caini, pe ingerii cazuti,
straine locuri, chipuri de cosmar.

Ma vreau acum la mine acasa,
loc de verdeata, loc minunat,
unde Biserica e inca mireasa
si Iisus Hristos e Cel inviat.

Caci eu sunt din tara de brazi si de har,
eu sunt din turma Tatalui,
drumul meu nu fu-n zadar,
caci am batut la Poarta Raiului.

Eu sunt din tara cu mucenici,
cu voievozi marturisind credinta,
de-a pururi pasii mei raman aici,
caci am gustat din miere-n suferinta.

Eu sunt din tara de neuitate datini,
cu Sfinti sihastri in posturi priveghind,
cu icoane biruind balauri
si Brancoveni in moarte atipind.

Eu sunt din tara far-de hotare,
fara oprelisti spre infinit,
sunt pravoslavnic, caci la altare,
cu foc pe buze m-am spovedit.

Eu sunt din tara de holde si minuni,
cu ploi sfintite si roua miruind.
Eu i-am vazut pe ingeri in furtuni,
pe Dumnezeu pe nori de aur odihnind.

Poate am ostenit sa plang un iad,
sodome si gomore de amar.
Eu stiu un loc mai verde ca un jad…
Eu sunt din tara de brazi si de har.

Gavriil STIHARUL
(Gabriel S. IORDAN-DOROBANTU)

Slujitorii lui Hristos

Sunt trist, bolnav sau poate surd
de ploaia de cuvinte grele,
de vorbele dracesti, urland
din cantecele rele.

Eu vin la voi, stihuri sfinte,
din cantari si rugaciune,
care-n zilele cumplite
mi-ati fost paine si minune.

La voi, rapsozi ai lui Hristos,
ce ati postit cu randuiala –
ne-ati dat in dar cuvant frumos,
cum l-ati trudit cu osteneala.

La icoana ta ma-nchin,
lucratorule cel darnic,
vine vremea, drag crestin,
sa te pomenim la praznic.

Stihurile tale bune
le-am pastrat in scoarte groase,
m-au tamaduit de lume
si de amagiri intoarse.

Bunule, cu dulce grai,
ca un Sfant din Pateric,
sa te odihnesti in Rai,
caci ai fost un Mucenic…

Gavriil STIHARU
(Gabriel S. IORDAN-DOROBANTU)

Cuviosului


Sfintilor nostri Parinti romani, adormiti intru Domnul, nevoitori ai rugaciunii launtrice, de la Muntele Athos.


Vartejul innoirii sterge
si rau, si bine, si frumos,
caci viata merge inainte
si departarea de Hristos.

Dorm sihastri-n cimitire,
lumea nu-i mai pomeneste,
un monah, la manastire,
un pomelnic le citeste.

Crucile de pe mormanturi,
putrezesc de vreme rea,
de ploi reci si aspre vanturi,
stinsu-li-s-a candela.

Doarme, intr-un loc uitat,
moastele de Cuvios,
ce in viata a purtat
crucea grea a lui Hristos.

Ca pe oameni, din betie
sa-i intoarca la credinta,
a dat vot de saracie
si pe sine jertfa vie.

A purtat straie de Sfinti,
nevoindu-se stingher
si, in noptile fierbinti,
a baut roua din cer.

In al despartirii ceas,
pamantul l-a primit cuminte,
trupul ce i-a mai ramas,
azi e numai oseminte.

Doar un mormant parasit
fost-a mostenirea sa,
sufletului ostenit
datu-i-s-a linistea.

Dar eu stiu c-a fost chemat
catre alte zari mai bune –
din loc verde, inmiresmat,
ne-ntareste-n rugaciune.

Gavriil STIHARU
(Gabriel S. IORDAN-DOROBANTU)

Ochii ei erau o tristeţe prelungă

Sunt clipe care dor şi după mulţi ani, pentru că, undeva, în memoria ta, ele sunt clipe vii. Te lupţi cu viaţa sau viaţa se luptă cu tine ca să uiţi şi nu poţi uita clipele care te-au devastat, care te-au pus la colţ. M. a fost mereu o femeie care ţi-a impus respect tocmai pentru că tristeţea din ochii ei ascundea o lume dureroasă, o lume în care, se pare, te-ai fi scufundat într-o tăcere mută.

Privind-o ani la rând mi-am dat seama că numai o mare iubire poate produce o aşa mare tristeţe, tristeţea aceasta atât de prelungă în fiinţa sa. Genele ei mari, arcuite, ochii aceia negri, cu luciri săgetătoare uneori sunt martorii unui cataclism. A mai multe cataclisme?!…

„Nu cred că e vorba numai de iubire aici, ci şi de moarte. Ştiu că a pierdut o sarcină când era căsătorită prima dată, într-un mod suspect. Nu ştiu de fapt ce s-a produs atunci. Vlad era un om dur, un om violent şi…cred că el i-a provocat avortul…Mă rog…Crima e crimă şi…dragostea nu poate suporta crimele. Dragostea nu se poate hrăni din crimă. Crima distruge acel fundament al dragostei.”

– Părerea mea e că M. nu a ştiut să treacă peste episodul cu cel de al doilea soţ. Mereu, episodul acela dezolant, mă scoate din minţi şi acum. A fost o brută…Sunt bărbat şi totuşi nu înţeleg ura aceea criminală a celui de-al doilea soţ, după ce ştia ce i-a făcut primul…A venit într-o seară la mine cu capul spart. Îi aruncase farfuria de mâncare în cap şi o lovise apoi de chiuvetă pentru că găsise – nenorocitul! – un fir de păr în ciorbă…Cum poţi să te comporţi aşa cu femeia pe care o iubeşti?

„Pare incredibil dar violenţa, pe unii îi excită…Îi excită şi îi incită durerea altora la şi mai multă violenţă. Un fel de vampirism al durerii: te bucuri că cineva suferă, te hrăneşti din suferinţa lui…Prea multă brutalitate pentru o familie…intelectuală…”

– Ce are intelectualitatea cu sfinţenia? A fi un om şcolit nu înseamnă şi a fi un om duhovnicesc. Poţi să fii un nemernic, un escroc, un animal, o brută…ca nenorocitul de care vorbim acum. La facultate nu înveţi să te despătimeşti ci să parvii. Pe mine nu mă miră bestialitatea acestor doi soţi ai acestei femei admirabile…

Sensibilitatea unei femei se vede mai ales atunci când refuză lucrurile care o transformă într-un obiect, într-o sclavă. Să ştie să pună piciorul în prag, atunci când trebuie şi cu înţelepciunea care trebuie arată verticalitatea ei.

Verticalitatea femeii este proba de foc. În faţa unei femei de caracter, dacă eşti un diletant, dacă urmăreşti numai să o corupi, să te culci cu ea şi să o pui la index…devii un bărbat de doi lei. Te declasezi. Ca să ai această tărie de caracter, ca să îţi ei şi să îţi duci viaţa în propriile tale mâini trebuie să fii învăţat să ierţi.

„Da, cred că a învăţat să ierte…şi tristeţea ei, de acum, de când e o femeie credincioasă…a devenit o altfel de tristeţe. Tocmai de aceea vorbim de ea la trecut, când tristeţea ei era o tristeţe gravă şi de tristeţea ei prezentă care e mai degrabă o atenţie serioasă la detalii.”

Întotdeauna cu un mers măsurat. Are un fel de a merge care o face parcă transparentă. Fiinţa ei are acel ceva rar la o femeie: îţi dă posibilitatea să străvezi prin ea, să vezi un alt orizont…

„Dacă am spune cuiva, care nu o vede ca noi, zi de zi, poate crede că vorbim de o fantasmă, de o idealizare, de o sublimare a unui caracter…Fiinţa ei trădează măreţia, în ciuda durerii enorme pe care a suportat-o”.

Cutăm enigme acolo unde nu sunt sau sunt necunoscute nu atât de importante…şi nu căutăm să înţelegem oamenii enigmă de lângă noi. Până nu intri în vorbă, în adevărata vorbă cu cel de lângă tine persoana lui este o sferă închisă, o celulă închisă pentru tine şi tu pentru el. Numai când el îţi vorbeşte şi vă destăinuiţi reciproc se deschid celulele, tu şi el, şi vă eliberaţi de neştiinţă.

Neştiinţa se spulberă în relaţie.

Cunoaşterea de sine e un apanaj al relaţiei.

Poemul ei se termina aşa:

niciodată nu vreau să uit,

durerile care mă vindecă

Îmi aduc aminte de o noapte de rugăciune la care M. era prezentă. [Amintirile sunt pline de emoţie dacă au fost însoţite de emoţii puternice.] În colţul unde ea stătea şi se ruga era o pace aleasă…Faţa ei, fiinţa ei, te făceau să vrei să îi vorbeşti, să i te destăinui…pentru că îţi dădeau multă încredere.

„Bărbaţii greşesc enorm în ceea ce le priveşte pe femei, atunci când confundă sensibilitatea şi măreţia fiinţei lor interioare cu senzualitatea. Şi femeile încurcă, adesea, deschiderea faţă de ele cu o invitaţie la păcat…Cred că nu ştim prea mulţi să distingem lucrurile sau, de la început, iniţiem o relaţie în mod duplicitar. Dacă ştii cine eşti în relaţie cu o femeie, nu treci pragul relaţiei…Şi aceasta ţine de caracterul amândurora, de verticalitatea şi de conştiinţa lor. Nu poţi transforma o relaţie duhovnicească într-un act de curvie sau de preacurvie, dacă respecţi limitele relaţiei sau dacă ai în inima ta gânduri curate…”

„Ce le spunem însă celor care cred că toţi bărbaţii sunt duplicitari şi că moralitatea nu este decât de faţadă?! Ce le spunem celor care nu au crezuri, conştiinţă, dor de sfinţenie în viaţa lor şi cred că oricine poate fi vândut, că poate fi de vânzare…”

M. este o minune în viaţa noastră. Mereu delicată, mereu atentă, mereu graţioasă în cumsecădenia ei. Cred că am învăţat enorm de mult din ce e femeia, femeia autentică. Cred că cel mai important lucru pe care l-am învăţat e acela că nu poţi ştii ce este o femeie dacă ea nu îţi împărtăşeşte cele mai adânci şi mai sfinte doruri ale ei. La fel stă treaba şi în ceea ce îi priveşte pe bărbaţi. Dacă vrei să rupi, să furi, să iei cu forţa taina cuiva nu iei nimic.

Degeaba priveşti scrisorile, jurnalele, hainele, întrebi pe oamenii care l-au cunoscut….dacă el, cel pe care vrei să îl cunoşti, nu îţi revelează adevăratul lui sine. Dar, mai presus de toate, nu poţi cunoaşte un om dacă Dumnezeu nu îţi deschide mintea şi inima ca să îl primeşti în fiinţa ta la reala lui adâncime.

„Şi astfel rămânem la o perspectivă psihologică enervantă…Cum poţi să apreciezi ceea ce am să fac eu, dacă nici eu nu ştiu ce am să fac?! De unde determinare în viaţa omului, şi plan, planificare strictă…când nimic nu e bătut în cuie?!!!…”

„Poate că, pentru unii e mai uşor să creadă în soartă, în ceva static…decât să se arunce în vâltoarea clipei surpriză, mereu surpriză. Robii orarului cred că îşi conduc ziua, că au frâiele în mâinile lor…dar ziua îi domină, timpul îi ţine în sclavajul său. Atunci când te laşi condus de Dumnezeu prinzi timpul, te simţi împlinit, chiar dacă din punct de vedere statistic nu ai făcut mare lucru…Te simţi plin, chiar dacă numai cu trei mere în poală. Dar acele mere sunt liniştea ta…”

Mă întorc la ea…şi la admiraţia pentru ea. Mă întorc la ea sau la mine? Cred că o iubesc enorm, dar cu o iubire care nu are niciun pic de falsitate, de impudoare şi de perversitate. Iubesc la ea reîntoarcerea ei, puterea ei de a se reconverti continuu…Iubesc la ea modul în care devine, pe fiecare zi o altă femeie, şi pe femeia de mai înainte… o văd cum se năruie, ca şi când nu ar fi existat. Iubesc la ea faptul că lasă loc minunii lui Dumnezeu ca să o plămădească o nouă fiinţă, o fiinţă duhovnicească şi că sunt martorul acestei minuni zilnice.

„Nu e nimic planificat…Cred că ne-am debarasa de tristeţea aceasta neroadă dacă am vrea să iubim ca nişte copii, cu inimă nevinovată, neîndoită. De fapt acesta e adevărul, adevărul schimbării: să fii tu însuţi primul schimbat, primul care iradiezi frumuseţe în jur…M. este pentru noi fiinţa de neînlocuit pentru că este ea însăşi bucuria schimbării, bucuria care te invită, care te corupe la modul sublim să fii şi tu bucuros, credincios, om al lui Dumnezeu”.

Bărbatul afemeiat se spune că e în căutarea femeii perfecte, ideale…Însă el o caută în toate femeile şi nu în cineva anume. Greşeala lui e aceea că el caută o iubire în toate femeile şi nu caută să iubească o singură femeie prin care să înţeleagă şi să admire toate femeile. E un om scindat în sine însuşi. Niciodată nu poţi să iubeşti pe cineva care să aibă toate atributele tuturor femeilor, pentru că ar trebui să fie toate femeile…Dar poţi iubi o femeie, o singură femeie şi în ea să găseşti, să afli de la sine adâncul femeiesc, adâncul feminităţii, care e de fapt ceea ce tu cauţi.

Ochii ei erau de o tristeţe prelungă…Acum, din când în când, strălucesc atât de frumos, de cutremurător de frumos încât nu are rost să o mai întrebi nimic. Şi tu te bucuri…