Neajunsul prosopopeei sau al nostru?!

Forma veche prosopopee, cu fundament în greaca veche [adică să vorbeşti printr-o mască, printr-un rol, printr-un alt autor ] e preferată în DEX 1998 celei de prozopopee. Nu ştim care sunt motivele…şi nici nu facem caz de acest lucru.

Însă, pe arhicunoscuta şi aberanta direcţie, cum că la noi cuvintele au venit numai pe filieră latino-franceză – deşi cuvântul e ţipător de grecesc – dicţionarul citat spune despre prozopopee următoarele: este „figura retorică prin care autorul pune să vorbească o persoană absentă, defunctă sau un personaj alegoric”.

Dar sensul retoric al prosopopeei constă în aceea că autorul pune să vorbească pe altcineva…în locul său. Sau autorul crede acelaşi lucru cu autorul citat, şi, pentru ca să fie acceptat mai repede de către auditoriu, foloseşte cuvintele altuia, ca şi când ar fi acela. Însă le foloseşte pentru că are aceleaşi crezuri cu acela.

Când noi vorbim despre Sfinţii Părinţi şi spunem că credem ca unul sau ca altul şi folosim acest lucru în predicile şi cărţile noastre apelăm la prosopopee, chiar dacă nu în sensul deplin al cuvântului.

Cum ar suna, în fapt, această treabă? Spre exemplu aş dori să vorbesc despre o virtute anume şi, în loc să mă pronunţ eu despre acest lucru, aş lăsa să vorbească în locul meu, în cadrul predicii, pe Sfântul Grigorie Palama, citând prin parafrazare idei aparţinând acestuia sau în stilul său.

Care ar fi efectul? Am cunoaşte ce crede cineva, un altul despre teama noastră, într-un mod viu, elegant şi nu …citaţional. Citatul rupe ceva din context. Prosopopeea spune ce conţine citatul dar într-o formă vie, într-un dinamism propriu discursului/predicii.

Fără să ne dăm seama folosim de foarte multe ori prosopopeea atunci când imităm ceea ce am auzit, ceea ce am văzut, ceea ce a spus cineva…Ne dăm altcineva…Deci prosopopeea rezistă, funcţionează, nu e revolută…

Ne dăm altcineva ca să îl înlocuim sau ca să îl reprezentăm? Cel mai adesea prosopopeea e siluită….fiind folosită pentru a denigra şi ridiculiza pe cineva. Şarada, comicăreala, ironia greţoasă, scălămbăirea altuia e prosopopee pură în defavoarea aceluia. Umorul care se practică la noi e denigrare sută la sută.

Ironia pedagogică naşte caracter. Bădărănia care se îmbracă în straie prosopopaice aduce la suprafaţă gunoaiele din tine. Umorul ca bălăcăreală, ca miştocăreală arată cine eşti tu şi nu…ceea ce nu este altul. Dacă dorind să admonestezi un gest devii ridicol nu ai avut niciodată dorinţa să ajuţi ci să dărâmi…

Care ar fi neajunsul prosopopeei în postmodernitate? Niciunul, dacă e înţeleasă ca elogiu. Prin folosirea unei voci arhicunoscute în predica, romanul, cartea ta, nu subevaluezi vocea/persoana ci o elogiezi. Colajul picturii sau al poeziei nu poate fi nici el relativizant atunci când urmăreşti o evocare rapidă, rezumativă a cuiva într-un text anume.

Amintirea ca elogiu transformă prosopopeea într-un act de recunoştinţă. Cel pe care îl evoci, cel pe care îl faci viu într-o piesă de teatru sau care se aude în predica ta reverberează în inimile ascultătorilor.

Ce e de fapt citirea liturgică a Apostolului sau a Evangheliei, a psalmilor şi a rugăciunilor care nu ne aparţin ci sunt ale Sfinţilor Bisericii, decât prosopopei care ne fac să trăim la cota înaltă a Sfinţilor Tradiţiei?! Ele ne reamintesc, fac un act necesar de anamneză pentru fiinţa noastră, pentru că ne evocă, ne introduc, ne fac să retrăim evenimentele, stările adânc duhovniceşti pe care le descriu.

Rosteşti cu voce tare – dacă ai privilegiul acesta – scrisorile bunicului tău, ale tatălui tău, ale părintelui tău, pe care ei le-au scris fiind în viaţă, şi le retrăieşti viaţa. Prosopopeea, trăită la nivel maxim, e de fapt o retrăire, o sim-patie [ o împreună trăire a bucuriilor şi durerilor altcuiva], pentru că evoci pe cineva drag, iubit.

Unui orator – dacă nu vrea să fie penibil – îi trebuie multă intimizare cu autorul pe care doreşte să îl evoce ca să fie prosopopaic. Îmi aduc acum aminte voci grave, profunde, cu o oratorie gravă…ca a lui Emil Botta, Nichita Stănescu sau a părintelui Galeriu…Dacă ai vrea să îi imiţi la modul laudativ, apreciativ – la fel aş putea spune despre Amza sau Florin Piersic – ar trebui să fii prea profund şi prea unic, să te evidenţiezi de minune ca să poţi să fii maestru în…prosopopee.

Această formă de retorică, în concluzie, e cel mai greu de exersat, de pus în practică, din punctul nostru de vedere…Predicatorii, oratorii de ocazie, adică penibili sunt a-prosopopaici. Când cineva imită prost pe un altul, în scris, în pictură, în vorbire, în modul cum se îmbracă…e un dezastru. Însă, până când devii tu însuţi, cu un fel aparte de a fi…trebuie să fii …penibil.

Dar cel mai penibil lucru e să nu înţelegi până unde trebuie să fii penibil, până când…E scuzabil acest lucru la tinereţe…Mai târziu totul este o oroare, se transformă într-o continuă enervare teribilă a auditoriului.

Limbajul de lemn sau cel intelectualist sunt dovezi de orori… repetabile. Este evident că el, cel care se vorbeşte astfel nu e el. Îţi sare în ochi. Te agasează vorbirea lui stridentă, fals mieroasă sau …galopantă. Excursul nu are respiraţie proprie. Se îngâtuie…pentru că îşi reaminteşte discursul, ce îşi propusese să spună…

Una e să gândeşti atunci, pe loc, şi atunci avem de-a face cu o concentrare a feţei, a fiinţei tale, cu sudoare, cu pauze semnificative…şi alta e să turui banalităţi arhiştiute sau arhiauzite…Cele mai sfinte lucruri devin de neascultat dacă nu le rosteşti pe tonul lor, la timpul lor şi cu suflarea lor.

Când zici om de spirit sau bun vorbitor spui: nu e fals manierat, nu vine şi ne spune lucruri de care nu are habar, nu se dă grande la apă mică…e el însuşi în toate. Vorbitorul care atrage e vorbitorul care ţine în mână sufletul audienţei pentru că ţine în mână puterea discursului, sensul interior al discursului. Ştie unde, până unde, cât…poţi să spui cuvinte, anumite cuvinte, anumite adevăruri…

Mă rog…discuţiile nu se termină niciodată… Noi recomandăm prosopopeea… pentru că e grea…şi pentru că e marca autorilor profunzi, a vorbitorilor cu har. Recomandăm excelenţa. Credem că la mormântul nostru, cândva, e bine să vină oamenii cu drag, cu dor, cu lacrimi în ochi pentru că îşi aduc aminte că am folosit exerciţii de retorică a vieţii clare, profunde, tulburătoare, aşa, de fapt, cum este…iubirea care ne poartă…

Pr. Dorin.