Cultura scrisă
Scripta manent. Aşa se zice. Fără să se ştie cât şi ce rămâne, fără să se contemple duhovniceşte ruinele arhivistice, după cum nici sensul prezervării unor anumite mărturii arheologice nu este cercetat în lumina a ceea ce vrea Dumnezeu să ne înveţe din ceea ce rămâne până la noi sau din ceea ce iese la iveală. Un singur exemplu: nu este de-a dreptul providenţial faptul că dovezile unei generaţii desfrânate de oameni, cea care a pierit sub lavă în Pompei şi împrejurimi, paradigmatice pentru o întreagă epocă, sunt descoperite în secolul XX, al exploziei pornografice şi al libertinajului sexual? Privim lucrurile ştiinţific, dar nu şi pedagogic, prin prisma pedagogiei dumnezeieşti cu noi.
Toţi ştim că scripta manent, dar mulţi se îndoiesc şi nu mai scriu deloc. Horaţiu credea că scrierile sale sunt mai rezistente decât piramidele. Dumnezeu a lăsat să ajungă până la noi şi piramidele şi cuvintele lui Horaţiu. Şi una şi alta sunt păgâne. Dar nu cred că e o competiţie între materiale, între piatră şi papirus. În timp ce sute şi mii de cărţi dumnezeieşti, ale Sfinţilor Apostoli şi Părinţi, s-au pierdut. Cred că jumătate din cele scrise de Sfântul Ioan Gură de Aur – după câte ştiu – s-au pierdut. Sfântului Fotie cel Mare i s-au ars, încă din timpul vieţii, 8 saci cu cărţi, scrise de el. Ca să nu mai vorbim de faptul că alte mii şi zeci de mii nu s-au scris deloc, cum zice Sfântul Ioan Teologul. Să ne întrebăm ce vrea să ne înveţe Dumnezeu prin asta.
Când am înţeles că toate cărţile esenţiale – sau originalul lor – , ale istoriei româneşti s-au pierdut, primul impuls a fost indignarea. Cronicile scrise în română la curţile Sfântului Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu s-au pierdut. Originalele primelor cronici româneşti (cele moldoveneşti) s-au pierdut. Cel mai vechi letopiseţ în limba română, cel al lui Grigore Ureche, s-a păstrat numai în varianta cu adaosuri străine care spun că românii sunt tâlhari eliberaţi din temniţele Romei. Şi te întrebi: de ce? De ce s-a păstrat adevărul amestecat cu minciuni?
Răspunsul duhovnicesc este următorul: pentru că este destul adevăr din care să se înveţe cei înţelepţi şi destulă minciună cât să iasă la iveală şi mai mult adevărul, ca aurul lângă gunoi. Iar cei care nu discern adevărul de minciună nu o fac pentru că nu vor, pentru că iubesc mai mult întunericul.
Unii se vor întreba dacă mai are rost să mai scrie, mai ales mult şi greu, dacă tot se pot pierde cărţile lor. Dar tocmai asta este diferenţa între scrisul care rămâne şi scrisul care trece: scripta volant… Căci este şi un scris care trece, chiar dacă nu se pierde şi un scris care rămâne, chiar dacă se pierde.
Cultura scrisă, mai ales cea modernă, crede că se naşte din scris. Sau aşa vor să lase impresia autorii ei, aceia dintre ei care au transformat cultura scrisă într-o idolatrie a scrisului. Într-o miniaturală expresie desăvârşită a gândirii decantată în nestemate scriptice. Pentru acest fel de mentalitate asupra culturii scrise, e o adevărată erezie să crezi că opera nu este decât un apendice al gândirii.
Oamenii mari au scris întotdeauna mult. Integralitatea scrisului eminescian n-a fost publicată nici până astăzi – s-au publicat recent manuscrisele, dar nu decriptate pentru marele public, ci în forma lor manuscriptică adesea ilizibilă. Până se va găsi un alt titan nebun care să le descifreze de la a la z. Dar… să nu citeşti şi să nu gândeşti mult, că înnebuneşti ca Eminescu. Altă expresie, foarte dragă leneşilor.
Scrisul e o prelungire pe foaie a minţii şi a inimii. O casă memorială care păstrează amprenta prezenţei tale, mireasma sau miasma duhului care scrie. Am vizitat case memoriale care miroseau a stătut, a sumbru şi a moarte. Am văzut cimitire mai vii decât casele cu pricina. La Cernica e un astfel de cimitir vesel, foarte vesel, unde îţi râde inima.
Dacă sculptezi cuvintele în piatra faraonică a nemuririi scriptice, s-ar putea să miroasă a mormânt, a lipsă de viaţă. Acolo unde e viaţă, ea umple cuvintele de la sine. Citeşti viaţa şi te umpli de ea. Nu mai vezi litere şi cuvinte, gramatică şi stilistică, ci vezi că inima ta se umple de fericire. Şi dacă simţi că sufletul se măreşte, simţi că ai citit cartea. Dacă rămâi mort, cu inima de piatră şi cu două idei în plus în cap, înseamnă că e mai multă marmură decât viaţă.
Psa. Gianina
