Cultura scrisă

Scripta manent. Aşa se zice. Fără să se ştie cât şi ce rămâne, fără să se contemple duhovniceşte ruinele arhivistice, după cum nici sensul prezervării unor anumite mărturii arheologice nu este cercetat în lumina a ceea ce vrea Dumnezeu să ne înveţe din ceea ce rămâne până la noi sau din ceea ce iese la iveală. Un singur exemplu: nu este de-a dreptul providenţial faptul că dovezile unei generaţii desfrânate de oameni, cea care a pierit sub lavă în Pompei şi împrejurimi, paradigmatice pentru o întreagă epocă, sunt descoperite în secolul XX, al exploziei pornografice şi al libertinajului sexual? Privim lucrurile ştiinţific, dar nu şi pedagogic, prin prisma pedagogiei dumnezeieşti cu noi.

Toţi ştim că scripta manent, dar mulţi se îndoiesc şi nu mai scriu deloc. Horaţiu credea că scrierile sale sunt mai rezistente decât piramidele. Dumnezeu a lăsat să ajungă până la noi şi piramidele şi cuvintele lui Horaţiu. Şi una şi alta sunt păgâne. Dar nu cred că e o competiţie între materiale, între piatră şi papirus. În timp ce sute şi mii de cărţi dumnezeieşti, ale Sfinţilor Apostoli şi Părinţi, s-au pierdut. Cred că jumătate din cele scrise de Sfântul Ioan Gură de Aur – după câte ştiu – s-au pierdut. Sfântului Fotie cel Mare i s-au ars, încă din timpul vieţii, 8 saci cu cărţi, scrise de el. Ca să nu mai vorbim de faptul că alte mii şi zeci de mii nu s-au scris deloc, cum zice Sfântul Ioan Teologul. Să ne întrebăm ce vrea să ne înveţe Dumnezeu prin asta.

Când am înţeles că toate cărţile esenţiale – sau originalul lor – , ale istoriei româneşti s-au pierdut, primul impuls a fost indignarea. Cronicile scrise în română la curţile Sfântului Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu s-au pierdut. Originalele primelor cronici româneşti (cele moldoveneşti) s-au pierdut. Cel mai vechi letopiseţ în limba română, cel al lui Grigore Ureche, s-a păstrat numai în varianta cu adaosuri străine care spun că românii sunt tâlhari eliberaţi din temniţele Romei. Şi te întrebi: de ce? De ce s-a păstrat adevărul amestecat cu minciuni?

Răspunsul duhovnicesc este următorul: pentru că este destul adevăr din care să se înveţe cei înţelepţi şi destulă minciună cât să iasă la iveală şi mai mult adevărul, ca aurul lângă gunoi. Iar cei care nu discern adevărul de minciună nu o fac pentru că nu vor, pentru că iubesc mai mult întunericul.

Unii se vor întreba dacă mai are rost să mai scrie, mai ales mult şi greu, dacă tot se pot pierde cărţile lor. Dar tocmai asta este diferenţa între scrisul care rămâne şi scrisul care trece: scripta volant… Căci este şi un scris care trece, chiar dacă nu se pierde şi un scris care rămâne, chiar dacă se pierde.

Cultura scrisă, mai ales cea modernă, crede că se naşte din scris. Sau aşa vor să lase impresia autorii ei, aceia dintre ei care au transformat cultura scrisă într-o idolatrie a scrisului. Într-o miniaturală expresie desăvârşită a gândirii decantată în nestemate scriptice. Pentru acest fel de mentalitate asupra culturii scrise, e o adevărată erezie să crezi că opera nu este decât un apendice al gândirii.

Oamenii mari au scris întotdeauna mult. Integralitatea scrisului eminescian n-a fost publicată nici până astăzi – s-au publicat recent manuscrisele, dar nu decriptate pentru marele public, ci în forma lor manuscriptică adesea ilizibilă. Până se va găsi un alt titan nebun care să le descifreze de la a la z. Dar… să nu citeşti şi să nu gândeşti mult, că înnebuneşti ca Eminescu. Altă expresie, foarte dragă leneşilor.

Scrisul e o prelungire pe foaie a minţii şi a inimii. O casă memorială care păstrează amprenta prezenţei tale, mireasma sau miasma duhului care scrie. Am vizitat case memoriale care miroseau a stătut, a sumbru şi a moarte. Am văzut cimitire mai vii decât casele cu pricina. La Cernica e un astfel de cimitir vesel, foarte vesel, unde îţi râde inima.

Dacă sculptezi cuvintele în piatra faraonică a nemuririi scriptice, s-ar putea să miroasă a mormânt, a lipsă de viaţă. Acolo unde e viaţă, ea umple cuvintele de la sine. Citeşti viaţa şi te umpli de ea. Nu mai vezi litere şi cuvinte, gramatică şi stilistică, ci vezi că inima ta se umple de fericire. Şi dacă simţi că sufletul se măreşte, simţi că ai citit cartea. Dacă rămâi mort, cu inima de piatră şi cu două idei în plus în cap, înseamnă că e mai multă marmură decât viaţă.

Psa. Gianina

Divertismentul nu elimină monotonia şi despre nuanţe

Un om agramat [care nu ştie să citească] priveşte un film la televizor. Unde i se pare că e de râs, râde; suspină când suspină cei de la televizor…El este o prelungire a sentimentelor infuzate de film. E condus de film. Habar are ce vrea să spună filmul….dar se manifestă. De ce se manifestă?! Nu are nimic mai bun de făcut. Viaţa lui nu are standarde prea mari, nu vrea decât…să uite…şi… să uite…

Adică nu înţelege nimic…dar se distrează. Distracţia, râsul, divertismentul nu ne aduc fericire în suflet, nu ne schimbă viaţa noastră monotonă în mod radical, ci doar ne face să uităm puţin, foarte puţin, singurătatea noastră, falsitatea vieţii noastre.

Viaţa noastră trăită limitat, cu un ochi la pungă şi cu altul la excitarea simţurilor, nu se destinde niciodată! Ci ea se uită, încearcă să se uite…pe măsură ce orizontul nostru se tot îngustează.

Aşa se face că nu tot cel care vede ceva poate să tălmăcească/să comenteze evenimentul, cazul, cartea…Vede şi nu înţelege. Vede şi nu vede nimic, nu vede înţelesurile.

Intuind nevoia de exegeză a realităţii, de vulgarizare a realităţii ideologia media a scos pe piaţă analistul, comentatorul, evocatorul…de fiecare dată matur, intelectual, pedant, angajat, încruntat, arhiştiutor…şi nu o fâţă şi nicio blondă.

Ce face comentatorul? Se substituie celui care vede, pentru ca şi cel care vede să înţeleagă ceva din ce trebuia să vadă de unul singur. De aceea comentatorul este manipulatorul audienţei dacă e partinic.

Evenimentul [spre exemplu] preşedintele Băsescu iese din crâşmă şi e filmat în zi de duminică e tălmăcit după cum ai interesul. Dacă eşti pentru lege şi pentru un preşedinte imparţial, care nu se amestecă în campania electorală a altora eşti un comentator negativ. Dacă vrei să spui că avea o cămaşă frumoasă şi a vorbit mahalagistic…dar, aşa trebuia…faci un comentariu pozitiv, dar partinic.

Ce rol are comentatorul? Ce rol are conducătorul de show? Ce rol are ciumbuşlucarul care ne binedispune? Rolul celor trei este identic în adâncul nostru monoton, saturat de mediateţe: vorbeşte frate până când aţipim noi sau până ni se trece de televizor sau compiuter.

Televizorul şi compiuterul, ca mijloace de divertisment facil, nu ne sting monotonia. Un om monocolor, monoideatic, monodimensional va vedea imaginea instictual şi o va înţelege instictual. De aceea: ce fustă frumoasă ai! poate să însemne faptul că are culori frumoase şi nu că aparţine unui stil, că vrea să scoată ceva în relief, că subliniază o nuanţă.

Monotonul nu vede nuanţe, ci el vede doar în negru şi alb! Dacă ceva este peste negru şi alb l-ai terminat…nu înţelege nimic! Tocmai de aceea trebuie să îţi baţi capul cu el ca să îi explici, de ce cineva poate să fie şi roşu, albastru, verde, maro sau bej şi nu doar alb sau negru.

Divertismentul mediatic este ideologie pe tavă. Stai în faţa propulsorului de imagini, a tunului care dezvoltă bule de săpun şi priveşti. Ideea-imagine intră în tine cu un duh al ei, foarte drăcesc, teluric, dezangajant şi îţi spune ce să faci: fii cool, fii dement, fii al dracu, nu asculta de nimeni, fii egoist, profită de toţi, iubeşte plăcerea, fă crimă pentru plăcerile tale…

Tu stai ca un sac… ei introduc ca într-un containăr. Crezi că Rambo 5, Mafia reloaded, Antichrist, Venom, Madona, filmul porno, hororul, filmul pierde vară…nu te schimbă, că tu rămîi la toate rece. Însă nu e aşa: tu eşti o coardă care vibrezi la bine şi la rău după cum bate vântul. Dacă nu îţi ştii interesul real, adică grija pentru mântuirea ta, eşti un zmeu de hârtie pe care îl zboară taifunul.

Şi cine e taifunul? Ideologia. Orice sistem politic are platformă ideologică: vrea să te facă să crezi, să simţi şi să te manifeşti cumva. Orice firmă cu angajaţi numeroşi are interese. Dacă joci cum vrea altul, dacă te mişti după interesele altcuiva…[ lăsăm loc liber]

După ce se termină Dansez pentru tine, Iartă-mă, filmul nu ştiu care…tot tu eşti, cel mic, dacă eşti monoton. Câte dimensiuni ai, în câte trăieşti? Dacă ai numai dimensiunea aici, momentul…eşti unidimensional. Dacă trăieşti în trecut şi în prezent, adică ai reverenţă faţă de trecut şi înveţi din el, din trecutul altora, ai două dimensiuni între care respiri. Tridimensionalitatea creştin-ortodoxă e aceea în care trăieşti în acelaşi timp în prezent-veşnicie-trecut.

Ai rădăcinile trecutului, te spirijini pe Tradiţia Bisericii. Eşti plin de har şi cu Dumnezeu şi eşti legat de veşnicie în Biserica Sa. Şi, în acelaşi timp, eşti omul zilelor tale, în care aduci veşnicia şi trecutul, le armonizezi cu prezentul, propovăduind tuturor faptul că nu putem să mergem spre viitor fără trecut şi că nu putem vorbi despre o istorie a noastră, care nu se interconectează cu veşnicia şi care nu se împlineşte în veşnicie.

Dacă, însă, ai numai berea în faţă şi familia ta şi nu-ţi pasă de nimic, dacă nu ai nicio valoare în afară de instinctele subzistenţei şi ale parvenirii…nu veţi înţelege nimic din ceea ce scriem noi şi nici din ceea ce ţi-am dori să trăieşti. […]

Analfabetismul vizual creşte. Priveşti şi nu înţelegi. Auzi şi nu asculţi nimic. Hipnotizarea imagologică reuşeşte tocmai pentru că nu ne mai opunem interior duhului imaginilor, pentru că nu înţelegem substratul lor.

Şi substratul lor e simplist: fii orice altceva decât creştin-ortodox, decât om normal, decât un Sfânt…

Pr. Dorin.

Pupatul cu creastă

„…ce ştii tu despre ce se poartă ?! Mi-am lăsat creastă ca să sfidez, ca să ridiculizez pe toţi…Înţelegi, mă ?! Şi mă pup unde vreau eu pentru că nu mai am nicio ruşine. Ce te interesează, mă, pe tine unde mă pup şi unde mă…?! Fac ce-mi place…pentru că nu îmi plac proştii…”

Această fotografie este o operă de artă pentru că am fotografiat-o eu, spune autorul ei. Eu doar am fotografiat această opera de artă…Fotografia fotografiei este sau nu …operă de artă? Dacă îi pozez mai de aproape e operă de artă mai bună decât dacă îi filmez de mai de departe?

„…tot nu ai plecat, mă, de aici?!…Da, chiar, ce îţi pasă ţie, băga….Nu auzi ca să nu mai mă fotografiezi?!…Ce mă eşti candriu?!!!”

„Mie mi-a pozat fără bani”, spune cel care a făcut opera de artă. Şi mi-e mi-a pozat degeaba poza. Mai bine îmi cerea, frumos, cu o înjurătură lungă, să nu o fotografiez…

„adică cum, mă, nu vrei să mă fotografiezi pe mine pentru că am creastă?!…”

Filmul e mai lung…

Pr. Dorin

Peştera Universităţii

O murdărie de nedescris, fără niciun pitoresc. Pasajul subteran de la Universitate e în reconstrucţie….însă murdăria dimprejur nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu reconstrucţia.

Bucureştiul este un oraş plin de murdărie clasică şi acum şi de murdărie… electorală. Nu găseşti coş de gunoi fără vreun chip electoral în el…sau fără mai multe. La gunoi toate chipurile electorale sunt înfrăţite.

Construim haotic, ne deplasăm la fel…înjurăm la fel, fumăm la fel. Ne fumăm disperarea. Disperarea mediatizată a ajuns un fel de transpiraţie, de gripă. Simţi că totul se duce în jos, că intri, că te afunzi, pe fundalul unei tot mai atente griji la imagine.

Imaginea de pe noi nu arată ca imaginea din noi sau dintre noi. Prea puţină dâră de frumuseţe lăsăm în urmă. Mult prea puţină. Palpită însă la tot pasul secreţia nesimţirii, ciuperca aceasta virală numită: ipocrizie.

Pr. Dorin.

Îmi place omul

Nu ştiu nimic despre platforma program a dânsului. Nu ştiu nimic despre el ca persoană [mă refer la date biografice amănunţite]…Însă îmi place omul, comunicatorul Sorin Oprescu, cel care ştie să îmbine multe stiluri într-o singură persoană şi, în acelaşi timp, să fie în toate situaţiile el însuşi.

Îmi place cutezanţa sa, flerul…noutatea dumnealui şi în acelaşi timp simţul realismului. Nu cred că vreun primar sau vreun preşedinte poate face mai mult decât se poate sau ni se permite să facem în România. Însă cred că liderii unei comunităţi sau ai unei ţări trebuie să aibă fler…şi mai puţin mârlănie. Aşa, măcar de ochii lumii, dacă nu şi acasă…

Cred că am să-l votez pe Sorin Oprescu, pe omul Sorin Oprescu.

De ce ?!

Pentru că prefer omul care face politică înaintea politicii pe care o face.

Pr. Dorin.

Nu mai aveau loc altundeva…

E ca şi cum ai pune o piatră de moară…pe casa vecinului. Dacă cel care a dat aprobarea pentru construcţia de lângă biserica Sfântul Iosif catolică şi cel care o construieşte…au avut sau au logică…atunci cred că au o logică care caută probleme cu lumânarea.

Până la urmă cade o schelă peste biserică, e avariată…şi apoi?! Procese peste procese, disensiuni aberante, noduri în papură…

Pentru ce trebuie să începi ceva, despre care ştii, de la bun început, că va crea numai tensiuni?! Nu are niciun sens, e un orgoliu nemăsurat şi …atât!

Pr. Dorin