Conceptul descurcării a ajuns… inginerie românească

„El ştie să se descurce…E băiat deştept…”/ „A făcut bani…s-a descurcat. Cum, necum…acum s-a ajuns…”/ Le ştie, le cunoaşte, le face…adică le fură. „Se decurcă omul. E deştept…” Şi aşa ajunge şcoala să însemne prostie şi hoţia să însemne maniere academice.

Se descurcă şi… descurcare.

Când auzi prima dată cuvântul acesta ambiguu la culme, din acest idiom al iniţiaţilor îţi vine să crezi că e vorba despre nodul gordian, despre teorema lui Spandastocle, despre comoara nibelungilor… Îţi şi imaginezi ceva complicat rău, rău de tot…şi tu, o mică pioneză, care nu ştii ce să faci…

Deci el, X, s-a ajuns. E trecut prin viaţă, le ştie…Are relaţii… E sus pus…Pe când tu, ca punctul de pe axa Y, nu ştii niciodată, unde raza cercului se întretaie cu semnul mirării.

De ce …descurcare?

Dacă intri într-un labirint îţi trebuie un foarte mare simţ de observaţiei. Tocmai de aceea, un om care nu a creat niciodată o carte cu note de subsol, crede că notele de subsol sunt o prostie…pentru că îţi iau foarte mult timp din viaţă şi înseamnă multă asceză. De aceea pentru un astfel de om cea mai bună carte ştiinţifică e …aia cu poze sau rebusul + ceva seminţe prăjite.

Deci, ca să te descurci nu trebuie să o iei prin logica labirintului, nici pe calea şcolii, a mulţilor ani de studii, nici pe calea demnităţii, nici pe calea sfinţeniei… ci pe şorcat, pe uliţă…

Adică e un fel de cărare prin mijlocul parcului, pentru ca să nu mai ocoleşti pe acolo, prin parc, pe unde este alee… Dar acest şorcat e de neam prost. Pentru că şorcatul descurcării nu e uliţă, ci mai degrabă e o mergere pe orbeşte, ca orbetele, prin tunele de cârtiţă.

Oricum ar fi reprezentată ideea descurcării a ajuns tipic românească, pentru că a fost implantată, ca un cifru, de către regimul comunist, pe inima omului care vrea să parvină. Şi cel care vrea să parvină face şi pe dracu în patru pentru… a-şi descurca situaţia.

Când poliţia securistică te chema la auditoriul-linşaj mai întâi te lua cu binişorul.

Era blândă…

După trei minute de blândeţe i se punea pata pe tine şi îţi spunea cine… te toarnă.

Şi cei care te turnau erau/puteau fi prietenii tăi, rudele tale, colegul de serviciu, vecinul de la apartamentul de vizavi…mama ta, unchi-tău, mătuşa ta de-a doua…copil tău, de ce nu?!

Şi, cu un râs drăcesc, larg, monosemantic, adică tâmp, îţi spuneau că …ei te ştiucă ei te cunosc pe de-antregulei ştiu şi ce mănânci şi ce te caci, tot…

Tu trebuia să te temi.

Tu trebuia să spui că e da ce era nu.

Ei nu aveau Dumnezeu…ci numai leafă, post de conducere, erau capii formatori ai sistemului , adică cei care întreţineau cadavrul de Antipa al comunismului.

Şi apoi…erau din nou şăgalnici…

Îţi dădeau drumul, pentru ca…să te reîntorci…şi trebuia să te descurci cu sentimentele pe care un dement ţi le provoca.

Ce să descurci?!

De ce nu există, nici în comunism, şi nici în democraţie, oameni care să nu încurce pe alţi oameni…ca să nu fie nevoie ca ei să… se descurce mai apoi?! Totul e foarte simplu….Nici cei care încurcă şi nici cei care se descurcă…nici cei care nu ştiu să se descurce…nu câştigă nimic.

Însă, lucrurile trebuie să pară încurcate, grele…când ele sunt uşoare, frumoase

Aveam pe cineva, care de fiecare dată, îmi ţinea lecţia descurcării…El ştia numai această placă…Nu o învăţase pe cea a demnităţii niciodată…şi nu a mai apucat să o înveţe…Păcat! Uneori e bine să înveţi să ai demnitate şi să fii şi tu, măcar odată, OM, dacă toată viaţa ai fost gândac de colorado, care te-ai hrănit cu insatisfacţiile pe care le-ai provocat altora.

Printre cele pe care Dumnezeu mi-a dat să le învăţ, cu multe dureri, până la această dată, este şi o lecţie drastică, mereu repetabilă în viaţa mea: trebuie să fii pregătit să te bucuri mai mult decât ai plâns sau ai putea să plângi.

Poate că vi se pare aiurea…Bucuria, pare, a fi ceva de care e toată lumea în stare…şi pentru bucurie nu trebuie, în aparenţă, să te pregăteşti. Însă în ceea ce mă priveşte lucrurile stau invers: sunt zdrobit de prea multe dureri, dureri care aduc o imensă bucurie, şi eu cad la problema bucuriei, pentru că sunt prea epuizat ca să mă mai bucur…

Asta nu înseamnă că nu mă mai bucur, că nu pot să mă bucur. Însă bucuria mare, de după mari dureri şi dezamăgiri venite de la demoni, oameni şi trup, cum spune rugăciunea…e o bucurie dureroasă…De aceea îmi e foarte dureros să mă bucur – şi cu toate acestea mă bucur mult – pentru că bucuria mare se naşte din dureri, tristeţi, doruri zdrobitoare/zdrobite…şi, sărmana mea fiinţă, nu poate să ducă toate la nesfârşit…O să fie şi un sfârşit…Totul are un sfârşit…Însă sfârşitul e abia… începutul bucuriei…

Cei care se descurcă…mor liniştiţi.

Sfântul David Prorocul se frământa pentru treaba asta. Cum vine treaba, îl întreba el pe Dumnezeu Atoţiitorul, că ăia Drepţi sunt plini de dureri, de necazuri, sunt urâţi pe nedrept, nu au pe nimeni…iar, pe lângă păcătoşii pământului creşte aurul şi prietenia cum creşte loboda în vie.

Şi a primit răspuns…un răspuns lapidar de drept.

Când noi uităm ochii lui Dumnezeu, El nu ne uită pe noi. În aparenţă, cei care se descurcă…îşi încurcă sufletul în toate miasmele Iadului…Se împodobesc cu tot Iadul…Le fac pe toate. Aşa cum ne spun unii credincioşi ai noştri când îi spovedim: Părinte, pe care să le mai zicem, că le-am făcut pe toate!... E, nu le cam fac ei pe toate…dar le e ruşine să le spună, să le indice…

Şi, când le faci pe toate…şi când ţi se pare că vorbeşti şi conduci îngereşte, ca fratele Irod, deodată te apucă o boală, una zdravănă sau mori fără de veste…şi te întâlneşti cu măreţie înfricoşătoare de Iad, din care ai vrea să fugi, să te piteşti, să intri în gaură de şarpe…

Adică…descurcarea nu e niciun bai.

A fi neam prost nu e nicio mare scofală.

A te da de rotund, de pătrat, de cais, de libelulă, de marţafoi…nu ţine la infinit.

Există o scadenţă pentru fiecare…

Şi scadenţa… e amară, e de mii de ori mai amară ca ceaiul de pelin.

Însă până nu vezinu te doare. Şi, când te doare, vorba troparului, când auzi că ţi se cântă plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor...şi tu, ca suflet despărţit de trup, îi vezi pe cei care te prohodesc, că nu se cam plâng după tine…şi nici nu se prea roagă pentru tine…înţelegi cum e treaba cu durerea, cu nesuportarea durerii, cu drama vie, cu rana vie, cu plaga deschisă veşnic…cu ce-ai fost…şi ce-ai rămas

Cine se descurcă…atunci?

Domnul Dumitrescu îmi spunea întotdeauna… să mă descurc…Se pare că nu m-am descurcat nici până astăzi…Însă el mi-o spunea cu gravitate maximă…odată cam la trei zile…Cartea şi nici rugăciunea, credea el, nu te descurcă

Aş vrea să ştiu acum…cum se descurcă dumnealui?! Îl purtăm în rugăciunile noastre…

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: