Dacă lumea e albă, ea nu poate să fie şi neagră. Dacă e frumoasă, înseamnă că Frumos este Cel ce a făcut-o şi frumoşi trebuie să fie şi cei ce locuiesc în ea. Aşa încât viaţa aceasta nu poate să te înveţe decât lucruri bune. De la oameni răi poţi înţelege lucruri rele, dar nu poţi înţelege că întreaga viaţa, lumea cu tot ce cuprinde ea, este urâtă şi rea.

Răutatea umană nu este decât o foarte mică parte dintr-o lume care înseamnă o imensă frumuseţe. Răutatea oamenilor, atunci când vezi frumuseţea cea fără de sfârşit a vieţii, nu este decât o infimă neghină aruncată într-un câmp de zăpadă. Când te deschizi lui Dumnezeu, şi El îţi deschide inima ca să vezi şi să primeşti în suflet cu mult mai multă frumuseţe, iubire, viaţă, dor de nemărginire. Răutatea umană, deşi multă, rămâne undeva în urma acestei imensităţi de înţelepciune şi splendoare dumnezeiască, cu care se umple viaţa, cu care se poate umple viaţa oricui doreşte să fie bun, senin, paşnic.

Rănile păcatelor noastre nu sunt decât nişte guri care se închid când Dumnezeu le astupă. Ele ne înghit şi ne încuie în mormântul tristeţii şi al nevederii bucuriei, până ce vine Dumnezeu să ne şteargă ochii de întuneric cu ştergarul milelor Sale. Mila lui Dumnezeu, de care Nietzsche îşi bătea joc, milostivirea Sa este singura care ne dă culoare, formă şi adâncime vieţii, care ne dă putere să ne bucurăm, să nădăjduim, să fim oameni, să avem tăria să mai trăim şi mâine.

Prin mila lui Dumnezeu gustăm toate, mâncăm şi bem, cu gura, dar şi cu ochii şi cu mintea, ne încredem să mergem spre viitor. Lipsa milei Sale în viaţa noastră, în mod simţit şi conştientizat, înseamnă derivă, înseamnă că lumea e un orfelinat, din care Părintele lipseşte.

Viaţa ne face înţelepţi când avem un Părinte, când vedem scutecul de lumină în care e strânsă lumea aceasta, să nu cadă, să nu piară. Dumnezeieştii noştri Părinţi duhovniceşti, chiar şi în cele mai vitrege vremuri, chiar şi prigoniţi, torturaţi şi ucişi, vedeau sublimul cu mult mai presus decât toată răutatea demonică şi umană, sublimul iubirii şi al frumuseţii dumnezeieşti care trage inima la sine din mocirla celor materiale şi trecătoare.

Lumea e revărsare de iubire şi de milă, toate cele ce sunt rezistă din mila dumnezeiască. Frumuseţea e un dar nepreţuit al milei sale şi ea e un orator neîntrecut, un avocat al milei preasfinte care ne ţine în viaţă, care ne dă să ne pocăim. Suntem cei mai nefericiţi fără mila Sa şi fără simţirea acestei mile în existenţa noastră, la tot pasul.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: