Vorbire despre relaţia dintre bărbat şi femeie, cu poetul Gellu Naum

Firul de sânge care-mi iese din buzunar
firul de lână care-mi iese din ochi
firul de tutun care-mi iese din urechi
firul de flăcări care-mi iese din nări

Tu poţi crede că urechile mele fumează
dar oamenii au rămas ţintuiţi în mijlocul străzii
pentru că în noaptea asta se vor vopsi în negru toate statuile
şi va fi insomnia mea aceea pe care o vei cunoaşte
o insomnie oarecum de cretă şi de argilă
o insomnie ca o sobă sau ca o uşe
sau mai bine ca golul unei uşi
şi în dosul acestei uşi vreau să vorbim de memorie

vreau să mă miroşi ca pe o fereastră
vreau să mă auzi ca pe un arbore
vreau să mă pipăi ca pe o scară
vreau să mă vezi ca pe un turn

(Oglinda oarbă)

Poemul de mai sus, al poetului suprarealist Gellu Naum, e o hieroglifă indescifrabilă pentru mulţi, deşi el este un poem de dragoste, e plin de pasiune a iubirii, care ar trebui să fie lesne de priceput, în ciuda exprimării metaforice. Ar trebui să înţelegeţi metafora, ca să înţelegeţi sensul, ca pe o exprimare în pilde a poetului, oricare ar fi poetul.

Primele 4 versuri, deşi par a descrie o fiinţă fantastică, ele de fapt conturează o imagine a poetului ca persoană alată într-o relaţie de iubire, care aruncă către persoana iubită, fire puternice de iubire, fire care o leagă de el. Cu ochii, cu urechile, cu nările şi cu toate buzunarele fiinţei sale, el adulmecă, primeşte întru sine mireasma interioară a sufletului, a femeii pe care o iubeşte.

Iubirea lui iese în afară, se întinde cu toată puterea spre fiinţa iubită, este atât de evidentă încât el pare că scoate fum sau că e un balaur care scuipă flăcări pe nări. Aceste imagini nu vor să fie ludice sau „horror”, ci doar să spună că iubirea nu e ceva minuscul, care să rămână ascuns, nevăzut, neexprimat, ci dimpotrivă, e un lucru foarte evident în întreaga fiinţă a celui ce iubeşte.

Strofa a doua debutează printr-un vers care face aluzie la prima strofă şi ne avertizează asupra faptului că există un sens unitar, indisolubil, între imaginile fantastico-legendare din strofa întâi şi vorbirea foarte modernă şi realistă din a doua strofă. Versurile celei de-a doua strofe sunt o vorbire despre istoria iubirii, despre necesitatea de a nu lăsa iubirea să devină istorie, statuie.

Statuile trebuie vopsite în negru pentru a nu lăsa istoria să se pietrifice, pentru ca trecutul să se continue cu prezentul, cu un prezent viu. Gellu Naum împrumută glasul profeţiilor biblice, la mijlocul strofei, atunci când spune: şi va fi insomnia mea aceea pe care o vei cunoaşte.

Căci insomnia mea este o stare de nelinişte, de îngrijorare profundă, dar şi un priveghi, o rugăciune a inimii pentru iubire, o cugetare adâncă şi dureroasă, este un efort al inimii şi al minţii care luptă împotriva a tot ceea ce ar putea lăsa iubirea să moară – a ceea ce noi creştinii numim gânduri şi patimi străine, care vor să ne sugereze şi să ne convingă de un rău inevitabil.

Insomnia lui salvează iubirea. Ea e monotonă, iritantă şi greu de suportat, ca o cretă sau ca o argilă. Dar este şi o sobă care arde şi o uşă care face să treacă trecutul spre viitor, o uşă deschisă, un prag absolut esenţial pe care iubirea dintre cei doi trebuie să îl treacă. Din vorbirea despre memorie trebuie să iasă la lumină substanţa profundă a iubirii, legăturile fundamentale şi adânci care îi ţin pe cei doi împreună, care îi leagă unul de altul.

Ultima strofă e simetrică în mod clarificator faţă de prima strofă. Ea este rezultatul vorbirii despre memorie, din care se naşte, din nou şi din nou, el în inima ei şi invers. El a aruncat firele iubirii spre ea şi a trăit insomnia cea dureroasă, aşa cum creştinii ortodocşi priveghează pentru a iubi mai mult pe Dumnezeu şi a înţelege iubirea Lui.

Acum ea este cea care trebuie să-şi deschidă simţurile inimii, să miroasă, să audă, să pipăie şi să vadă chipul lui pe care iubirea îl zideşte în ea. Şi el este pentru ea o fereastră prin care să miroasă sufletul lui plin de dragoste, fericirea iubirii lor.

Este un arbore pe care trebuie să-L audă foşnind de iubire şi ridicându-şi frunzele peste ea, protector. O scară pe care să o pipăie urcând şi sprijinindu-se de ea în această viaţă. Un turn şi o înălţime a iubirii, un reper pe care trebuie să îl vadă de oriunde şi oricând.

Fereastra, arborele, scara şi turnul sunt elemente simbolice ale acestui nou autoportret, mai presus de legendele despre iubire şi de trecutul memorabil, mereu mai presus, şi prin care poetul se autodefineşte ca sentiment palpabil, prezent şi viu.

Oglinda nu spune nimic, e oarbă, importantă e icoana din inimă. Bărbatul însuşi, persoana iubită este chiar el reperul iubirii care nu trebuie pierdut din ochi, este icoană pentru fidelitatea noastră.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.