M-a impresionat gestul generos, nobil si dezinteresat al familiei Picioruş, Părintele Drd. Dorin şi Preoteasa Drd. Gianina.

Aceştia şi-au asumat osteneala să citească poeziile mele, să le corecteze, acolo unde era cazul, să le tehnoredacteze şi să facă o carte, prima mea carte, pe care au postat-o pe blog-urile pe care le creaseră.Dar mai mult decât atât, să mă încurajeze. Au facut o adevarata lucrare de editor, deşi nu sunt editori.

M-a impresionat cu atat mai mult cu cât gestul acestor oameni tineri a fost voluntar.

Cu mult mai mult cu cât nici nu ne cunoaştem personal.Am comunicat numai prin Internet.

Pe Părintele Picioruş l-am descoperit cu ceva timp în urmă pe internet. Construise o mulţime de blog-uri cu talentul, răbdarea, pasiunea şi precizia unui gravor. Am descoperit că atât Sfinţia sa, cât si soţia acestuia, sunt oameni de condei talentaţi.

Blog-urile Sfinţiei sale polarizau, nu ştiu prin ce miracol, articole interesante, venite de la cititori. Îmi place să compar aceste blog-uri cu luminiţe de candelă aprinse pentru ca o generaţie să nu se rătacească în noaptea confuziei şi a prostului gust. Să compar pe însuşi Părintele cu un păstor al tinerei generaţii pe care vrea să o formeze în duhul Patericului, al Filocaliei şi al bunului gust.

Cu mult timp în urmă, am descoperit şi m-a emoţionat viaţa de jertfă a unui preot trecut la Domnul cu puţin înainte de începerea celui de-Al II-lea Război Mondial, când oamenii călcau cu faţărnicice pragul unei biserici. Acesta a avut un ideal: însănătoşirea duhovnicească a României…Pentru atingerea idealului, a ars cu o intensitate fantastică împrăştiind lumina, ca un sfânt al carui nimb străluceşte pentru veşnicie,deşi ştia bine că prin aceasta risipă de sine îşi grăbeşte sfârşitul.

A aprins, la vremea lui, zeci de mii de candele în jur.Luminile lor au trecut din generaţie în generaţie pâna astăzi. Luminile lor au luminat în candela speranţei anii ’50, anii proletcultismului comunist, când oamenii îngroziţi se temeau să calce pragul unei biserici…

Luminile lor au luminat în candela speranţei in anii anii ’80, anii grei ai ceauşismului, când frigul şi întunericul ne cuprinseseră, fiind deopotrivă în afara şi înlauntru nostru, când oamenii descurajaţi şi resemnaţi se nu se mai osteneau să calce pragul unei biserici.

Astăzi, în anii grei ai acestei lumi bulversate, când oamenii nu mai au energie şi timp să calce pragul unei biserici, căci îşi risipesc energia şi timpul pe drumurile strâmbe ale banului, descoperind un alt preot care cu acelaşi gest nobil aprinde o lumină în candela omeniei, mi s-a reaprins speranţa. Că atâta timp cât Dunmnezeu ne dă preoţi care să mai aprindă o lumină, însănătoşirea duhovnicească a acestor vremuri începe să devină realitate.

Gabriel S. IORDAN-DOROBANŢU

Did you like this? Share it: