Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Adevărul despre noi înşine sau despre ruşinea mântuirii

Avva Pimen credea că singurul moment real când vezi caracterul adevărat al omului este atunci când omul în cauză este ispitit.

Cf. Apoftegmelor Părinţilor Deşertului

Este evidentă şi măreaţă înţelepciunea din această zicere despre viaţa Avvei Pimen, pentru că nu tăria este cea care ne defineşte cel mai bine, ci propria noastră slăbiciune.

În cultura contemporană însă, unde avem de-a face cu o realitate virtuală – realitate ce e, deopotrivă, atât o amprentă a lumii divertismentului cât şi a politicii – se pune problema definirii cu mare atenţie a personalităţii, lucru care, atenţie!, nu trebuie confundat cu ceea ce noi, în gândirea ortodoxă, numim persoană sau personalitate. Şi, din această perspectivă, este greu să optăm pentru o strategie deschisă/tranşantă [straightforwardly], în care să ne prezentăm slăbiciunea noastră. Sau să fim noi înşine cei care avem slăbiciuni anume pe care ni le asumăm.

Din acest motiv există tendinţa în rândul nostru de a ne gândi propria slăbiciune doar ca pe ceva ce ţine de o inapetenţă a minţii noastre. [În limba engleză lacking indică pe cineva slab de minte, de cap.] Şi, privind slăbiciunea ca pe o tară mentală, ne spunem: Dar noi nu suntem buni la asta…atunci când ne simţim deficitari să facem un anume lucru şi, dimpotrivă, ne definim tăria persoanei noastre în termeni de: Acestea sunt darurile mele, lucrurile de care sunt în stare…când ne mândrim cu ceea ce facem; când am ajuns la concluzia că noi suntem invidiaţi şi lăudaţi pentru ceva anume.

Şi am observat de-a lungul timpului că persoanele puternice au rareori calităţi care le fac vrednice să intre pe porţile Împărăţiei Cerurilor. Pentru că oamenii rareori se întorc spre Dumnezeu sau spre Biserica Sa fiindcă au succese sociale, adică ale propriei lor puteri.

De obicei ne întoarcem spre Dumnezeu în mijlocul disperării noastre, atunci când ne simţim cel mai bine slăbiciunea sau când ne zâmbeşte moartea în faţă. De aceea şi Sfântul Pavel aude de la Dumnezeu faptul, că: Puterea mea se desăvârşeşte întru slăbiciune [II Cor. 12, 9].

De aceea, nu cred că sunt un om diferit faţă de alţii. Şi eu prefer ca oamenii să vadă la mine tăria mea, adică calităţile, virtuţile, lucrurile bune ale mele, pe de o parte, iar, pe de altă parte, caut să îmi acopăr slăbiciunea mea şi lucrurile de care îmi este ruşine.

Şi asta înseamnă că avem obiceiul păgubos de a ne ascunde tocmai adevărul despre noi înşine. Şi acest adevăr nu constă în aceea că noi suntem, prin definiţie, oameni slabi, ci, tocmai faptul că slăbiciunea noastră ne revelează, ne face cunoscut pentru alţii, adevăratul caracter al persoanei noastre, adică adevărata noastră stare pe care o avem, pe care o trăim în faţa lui Dumnezeu.

Ce înseamnă aşadar pentru mine faptul că stau înaintea lui Dumnezeu şi pot afirma că am darul, spre exemplu, de a scrie? Înaintea lui Hristos, Care este Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu, ce poate fi mai orgolios şi mai prostesc lucru decât acela de a te lăuda că ai un anume… talent la scris? Sau, ce rost are să avem un astfel de talent, un astfel de dar, darul de a scrie, dacă nu avem marele talent să vestim ceea ce Dumnezeu ne descoperă despre Sine şi despre noi şi despre ce înseamnă să fim cu El, să trăim în El şi cu El?

Însă, dacă am veni către Dumnezeu întru slăbiciunea noastră, asumându-ne neputinţele şi patimile noastre, am găsi atât uşa spre inima noastră [the door to our heart] cât şi începutul adevăratei rugăciuni [the beginning of the true prayer].

Modul omului de a fi, de a trăi înaintea lui Dumnezeu este a fi în mod continuu unul al pocăinţei. Dar o pocăinţă nu aşa, ca o vinovăţie cosmică [not a cosmic guilt] utopică, în care toţi suntem vinovaţi dar nimeni nu îşi prezintă păcatele, nu şi le demască şi nu plânge pentru ele, ci o pocăinţă ca o nevoie reală de Dumnezeu şi ca o deşertare continuă în faţa Sa. Căci, cum am fi tari, cum am avea tărie în fiinţa noastră dacă nu am început să ne pocăim?

Şi mereu observ cât de defectuos e înţeles şi cât este de criticat Sfântul Pavel în cultura noastră americană. E criticat în mod necruţător. Sfântul Pavel este caricaturizat adesea ca fiind un misogin… şi asta într-un mod foarte dur.

Însă noi, creştinii, cunoaştem foarte multe despre Pavel, aproape cunoaştem cele mai multe date despre o persoană pe care o găsim în Scriptură, în afară, bineînţeles de persoana Domnului Hristos de care e plină Scriptura.

Ştim foarte multe despre slăbiciunea lui Pavel şi aceasta pentru că el o verbalizează, o mărturiseşte fără ruşine. El o mărturiseşte cu mulţumire, mulţumind Domnului pentru ea.

Câtă umilinţă găsim în scrierile lui Pavel, şi, îndeosebi, în Epistolele adresate de către el celor din Corint, corintenilor! Spre exemplu găsim aici, la I Cor. 2, 1-5 următoarele:

„Şi eu, fraţilor, când am venit la voi, nu am venit cu o extraordinară vorbire sau înţelepciune, ca să vă propovăduiesc vouă mărturia lui Dumnezeu [the testimony of God]. Căci am socotit că nu cunosc altceva între voi, decât mântuirea prin Iisus Hristos şi Acela răstignit. Şi am fost cu voi în slăbiciune, şi în frică, şi în multă cutremurare. Şi cuvântul meu şi propovăduirea mea nu au fost cu ademeniri de cuvinte [ with enticing words] ale unui om înţelept, ci întru adeverirea/probarea/demonstrarea/arătarea Duhului şi a puterii [lui Dumnezeu]. [Şi aceasta], pentru ca credinţa voastră să nu stea în înţelepciunea oamenilor,ci în puterea lui Dumnezeu”.

Şi acum încerc să-mi imaginez un evanghelist de acum, din zilele noastre, care s-ar descrie pe sine celor care îl ascultă în asemenea termeni plini de smerenie, de umilinţă. Putem găsi aşa ceva astăzi, când noi dorim să avem succes şi să auzim ştiri despre oameni de succes?

Însă viaţa merge înainte în ciuda reuşitelor, a succeselor şi a tăriei noastre iar slăbiciunea noastră iese la lumină de multe ori, în văzul altora, însoţită de ruşine şi de stânjeneală. Pentru unii dintre noi aceste ieşiri la lumină a ceea ce ne doare şi reprezintă slăbiciunea noastre sunt foarte demoralizante. Însă, ceea ce iese la lumină vorbeşte despre…adevăratul nostru caracter şi nu despre altcineva.

Pentru alţii însă, aceste descoperiri, lămuriri de sine, vederi de sine sunt ca o nouă naştere [a new birth], sunt începutul adevăratei înţelegeri şi înseşi porţile Paradisului.

Însă – aceasta e marea întrebare pentru fiecare dintre noi – cine acceptă invitaţia aceasta extrem de profundă…la a fi făcut de ruşine? Cine acceptă să… suporte ruşinea?

Să nu uităm asta: Hristos a făcut-o. Şi a făcut-o în locul nostru…

Traducere din limba engleză şi adaptare a textului părintelui Stephen Freeman, de Pr. Dorin Picioruş.

Did you like this? Share it:

Previous

Pune ştampila….dacă vrei să fii trendyyy cu trei de igrec!

Next

Frumuseţe dumnezeiască

2 Comments

  1. Hristos a făcut-o

    Thank you, Father, for the translation.

    May we open the door of our hearts to God and to one another. Indeed this is true prayer.

  2. Camelia

    A suporta rusinea propriilor temeri,a-mi asuma propriile slabiciuni – nu mi-a fost un lucru usor si nici la indemana.

    Insa aici sta marele castig – eliberarea,renuntarea la povara pe care o purtam de multa vreme si care ajunge sa se confunde cu noi.

    Nu poti castiga nimic daca nu stii ceea ce te-a lovit.

    Trebuia insa sa constientizez aceasta nevoie de a sti ce se intampla cu mine,unde am gresit si de ce am ajuns astfel si abia apoi puteam vorbi despre vindecare,eliberare si,de ce nu,schimbare.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén