1. Salvaţi-vă bunul simţ dacă altceva nu mai se poate!

Întregii isterii online, şi nu numai, iscate de gestul ÎPS Nicolae Corneanu autorul de aici îi răspunde în mod impecabil. Suntem bucuroşi să apreciem pentru a doua oară în această lună justeţea şi bunul simţ al autorului articolului de faţă. Se dovedeşte un om, un creştin ortodox şi un intelectual în formare de mare echilibru…şi bunul simţ ţine de echilibru!

Îi dăm întru totul dreptate!

Asistăm la gesturi de ghetou, la exprimări viscerale de furie şi de ambiţie, la bucuria de a avea pe cine să denigrezi…şi la prea puţină mărturisire a experienţei ortodoxe şi teologice ca atare.

2. Iranianul, prietenul meu, cel care ştie să vadă în clienţi… nişte oameni

Am vrut să dau întâietate acestui nou creator de online, foarte disciplinat şi atent, pe care nu îl cunoaştem, dar care ne-a impresionat extrem de plăcut în această lună. Şi asta, pentru ca efortul său de a iradia în jur moderaţie, bun simţ şi înţelepciune tinerească foarte atentă, să nu rămână neelogiat…

Şi acum începem subiectul ca atare…Mă duc săptămâna asta în vizită la iranianul care ne vinde produse electronice la cel mai mic preţ cu putinţă pe piaţă. Prima oară când l-am cunoscut am crezut că e…glumă, că are nişte produse furate, şmanglerite de pe undeva…sau defecte.

-Cum, astea sunt preţurile dv?…

-Da…Noi credem că Dumnezeu vede…şi ne dă cât avem nevoie!…

Mi-a plăcut din prima. Povestea sa e simplă…şi criminal de complicată. S-a căsătorit cu o româncă, are doi copii, are afacerea lui, e omenos cu fiecare client, îi dă produsul, îl probează omul, îţi bagă bateria în aparat, te învaţă cum să mergi cu produsul, îţi dă detalii…îţi vine să crezi că eşti în altă ţară şi nu în România.

Însă, pentru că acum s-a corcit cu a noastră, dacă se întoarce acasă…ăia îi iau gâtul. Şi acum, omul care a venit în România la începutul anilor ’90 nu mai poate să se întoarcă acasă, în Iran, decât fără …cap.

3. Discuţii despre viaţă…de la inimă la inimă

Când mă vede… ochii îi sclipesc de bucurie, mă salută călduros, intrăm în discuţii fără preambul…şi vorbim de la inimă la inimă. Eu înţeleg ce vrea să spună şi îl ajut, nu fac gesturi de om prost când omul greşeşte vreun cuvânt sau se exprimă păsăreşte în limba română, ci îi vorbesc ca unui român, ca unui prieten, ca unui suflet de om sensibil.

Şi, se simte bine, jubilează!…Şi mă bucur că jubilează, pentru că tot omul trebuie să se simtă foarte bucuros când un alt om îl înţelege şi îl preţuieşte.

Şi când m-am dus săptămâna asta la el îmi spune despre… durererea lui…Care era durerea lui?

-Părinte, în Iran…la mine, acasă…nu există libertate de expresie…de exprimare…Eu, ca şi alţii, am fost învăţaţi de mici că noi, dacă omorâm toată Planeta mergem în Rai, la Allah…Dar ceilalaţi unde merg?…Acum, când s-au deschis graniţele şi musulmanii mei au ajuns şi în Europa..nu e decât începutul…

-Începutul a ce?

– Începutul bombei

-Credeţi că nu se vor putea aclimatiza aici la noi, că nu se vor da cu ăştia ai noştri?

– E de la om la om. Unii da, alţii nu…Şi eu cred că…peste ceva timp…vor face mult rău Europei…fraţii mei…

-Adică o să fie violenţi?!

-Da…violenţi rău de tot…Nu pot trăi dacă nu se răzbună…

-Chiar aşa sunt?!…

-Acu…Dumnezeu e sus!…ştiu ce spun. O spun eu…nu dv…

4. De ce bunul simţ trebuie salvat?

Pentru ca să putem convieţui…find foarte diferiţi, din ce în ce mai diferiţi…

Îmi spune el: Religia e ca o haină sub care poţi să faci multe…

– …drăcii, belele…

-Da, belele…Dacă eu sunt musulman şi dv. sunteţi creştin…ce ne face să nu vorbim?

– Prostia…şi lipsa bunului simţ…

-Da…Pentru că fiecare pădure are uscăturile ei…

-Da, avem multe uscături…. La dv., acolo, sunt ăia cu mitraliera, şi vă ţin din scurt…pe când la noi e multă relaxare. La dv. ăia sunt cu mitraliera, la noi…sunt mulţi curvari.

-Da, fanatici…Eu nu pot, acum, fiind aici, să văd cum românii vor să perieze imaginea noastră, a musulmanilor, şi să spună că la noi, acasă, oamenii nu sunt fanatici. Ba da, sunt fanatici! Şi te omoară…pentru că aşa crede că e bine….Pe mine, dacă mă întorc acolo, mă omoară pentru că…acum nu mai sunt al lor. Dar dacă aş mai fi acum musulman…şi aş face multe rele, aş omorî, aş face rău…

– înţeleg, vă înţeleg…

– …aşa, nu ar fi nimic rău, nicio problemă…Dar acum sunt o problemă pentru că, deşi sunt iranian, nu mai sunt musulman.

5. Discuţia e ceea ce e omul

Bineînţeles, dacă eram ortodox fanatic sau preot justiţiar nu mai aveam astfel de conversaţii niciodată…Şi, dacă îmi mai aduceam aminte că domnitorii mei le-a tras-o la glezne la musulmanii lui se ducea totul de râpă.

Dacă încercam să convertesc pe iranianul meu, care nici musulman nu mai e, dar nici de-al nostru nu e cu totul…mă arătam un om care crede că convertirea se face prin strângerea de gât sau prin pisălogiri continue.

Însă nu convertirea e soluţia pentru ca noi să fim prieteni!…Apropierea dintre noi nu se face pentru ceva anume ci pentru a fi noi înşine în manifestarea unuia faţă de altul. Dacă mă duceam la el cu scopul de a mi-l face adept sau neofit…nu mai mă duceam ca la un prieten, ci ca Stallone când trebuia să ciuruiască toată ceata vietnamezilor din junglă.

Cu o mentalitate de predicator plătit sau cu o mentalitate de mântuitor cu forţa nu se realizează lucruri durabile, ci apropierea dintre noi constă în a veni cu ce eşti şi a te manifesta ca atare, a vedea altul, în toată splendoarea ei Ortodoxia manifestându-se în tine, ca nobleţe, ca bun simţ, ca dăruire şi verticalitate…şi convingi chiar dacă nu vrea iranianul meu să accepte în inima lui acest lucru.

Când ceva este mai mult decât vizibil nu mai trebuie verbalizat. Înţeleg şi duşmanii tăi cine eşti. Nu trebuie să îmi scriu pe frunte: Bă, musulmanilor, catolicilor, baptiştilor, mormonilor, eu sunt preot ortodox şi voi sunteţi nişte mameluci cu toţii! Pentru că, atunci când va dori vreunul din aceştia să vorbească cu mine sau mă întâlnesc cu ei, te miri unde, vor înţelege cu vârf şi îndesat cine suntem fiecare, ce facem fiecare, ce putem fiecare…şi nu mai trebuie să facem apologia lui Prometeu care mănâncă munţii la micul dejun.

Dacă eşti…eşti! Şi dacă eşti se vede de la o poştă. Pentru că, dacă nu eşti…şi mai eşti şi popă…cum îi place prostălăului să te numească, dar te dai că eşti dar nu prestezi convingător…atunci eşti penibil, la greu, şi nu te mai albeşte niciun Crez recitat pe de rost sau o jumătate de Psaltire declamată.

Pentru că omul când te miroase că eşti javră, că eşti profitor, că habar ai dar dai şi tu cu pliscul se satură…şi nu mai îi poţi explica de niciunelea. Poţi să pui banere pe Biserică, să faci mii de metanii în văzul lor…dacă ai căzut la proba de caracter, dacă nu eşti devotat cu totul pentru ceea ce faci şi nu eşti capabil…nu eşti pe nicăieri…

Deci nu mai merge cu texte, nici cu pretexte, nici nu promisiuni…ci cu manifestări extrem de clare a ceea ce ştii şi faci.

6. De ce îl evoc pe iranianul meu cu bucurie?

Pentru că nu a vrut niciodată să mă mintă cu ceva.

Pentru că nu s-a dat niciodată de deştept, de erudit, de şmecher, de…floare rară…

Pentru că a vorbit cu inima şi cu bunul simţ.

Pentru că îşi face datoria de român…iranian fiind el.

Pentru că e un român destupat la minte.

Pentru că îţi face mare plăcere să vorbeşti cu el.

Pentru că nu îşi calcă cuvântul dat faţă de clientul şi prietenul lui.

Pentru că nu m-a întrebat niciodată unde stau, câţi ani am…adică nu a fost curios.

Pentru că el a vorbit cu omul care a simţit că stă în faţa lui şi nu şi-a schimbat glasul pentru că eu sunt preot.

Pentru că le zice… româneşte…

Pentru că e nepărtinitor…

Pentru că este echilibrat…

Pentru că ştie să plângă când un musulman ucide un creştin…

Pentru că un preot ortodox, adică eu, îi sunt recunoscător pentru ceea ce m-a învăţat şi anume: că n-am dreptul, niciodată, dar niciodată, să cred că ştiu cine este cineva până nu îl ascult.

Pentru că e bine…să ai despre cine scrie lucruri frumoase.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: