Frumuseţe dumnezeiască

Spunem adesea că ceva este de o frumuseţe dumnezeiască. Prin aceasta recunoaştem că nu este ceva uman sau natural, emanat de om sau de la natură (în sens darwinist), în ceea ce admirăm, ci că acolo este implicat altceva cu mult mai presus de înţelegerea şi conceperea noastră. Ceva care simţim că ne depăşeşte şi depăşeşte întreg universul.

Fie că vorbim de un peisaj din natură, fie de creaţia omului, de o operă de artă, zicem adesea uimiţi că e dumnezeiesc de frumoasă. Pentru că aşa şi este. Căci nu numai cosmosul acesta minunat pe care Dumnezeu l-a zidit ca o casă pentru om, ci şi tot ceea ce omul creează punând mult suflet, multă dragoste şi însufleţire în opera sa, este o licărire din harul dumnezeiesc, o înţelepţire şi un dar al lui Dumnezeu care îl învaţă pe om să conceapă şi să dorească lucruri minunate, mai presus de patimi şi de năzuinţe omeneşti trecătoare.

Tocmai de aceea vorbim atât de mult pe blogurile noastre despre frumos, despre artă şi cultură, pentru că, în esenţa lor, aşa cum susţinea şi Fericitul Nicolae Steinhardt, ele sunt manifestări ale harului în om, oricât de mult ar fi umbrite de idei demonice şi eretice. Şi chiar în aceste pete din creaţia umană, se văd urmele încleştării cu Dumnezeu, ale luptei dureroase din fiinţa celor care suferă tocmai de lipsa Lui, pentru că nu ştiu unde să Îl afle, pentru că ideologia zilei le insinuează că El e rău şi nu vrea să Se reveleze oamenilor, că stă departe nepăsător, că i-a uitat pe oameni sau i-a lăsat singuri.

Şi oamenii se simt orfani şi se luptă cu El, aşa cum se luptă în mintea lor copiii care cred că părinţii lor i-au părăsit fără să le pese de ei, se înstrăinează, se simt nedoriţi, neiubiţi, devin violenţi, se răzbună pe oameni… Aşa trebuie privită şi lupta cu Dumnezeu a multor artişti sau oameni de geniu, ca suferinţă atroce, ca durere infernală a sufletului, din cauză că s-au născut într-o lume în care înstrăinarea de Dumnezeu e religie (retragerea lui Dumnezeu în transcendenţă, în catolicism, protestantism şi neoprotestantism), ideologie şi politică abilă.

Şi cu toate acestea mai este încă destul de multă lumină în viaţa şi opera oamenilor, numai că exegeza şi hermeneutica modernă şi postmodernă pun accentul pe ideologia întunericului, pe ceea ce pare anarhie şi nihilism fundamental. Şi acestea, cel mai adesea, nu sunt fundamente, ci obsesii, frici, dureri, regrete.

Psa. Gianina.