Biserica zidită în suflet şi-n versuri

Lăcaş străbun

de Octavian Goga

O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă
Cu goana ei pripită după viaţă…
Tu iar mă chemi, împărăţie-a firii,
Tu-nlăcrimată, sfântă dimineaţă!
Când demonul celor pribegi în lume
Mi-a-ngenunchiat şi dragostea şi ura,
Vin din potirul bunurilor tale
Întârziat să-mi cer fărămitura.

Subt adumbriri de sălcii despletite
Mă-ndrumă azi cea mai din urmă vrere,
Sfiala lor îmi freamătă un cântec
Şi-aieve-aud ţărâna cum mă cere.
Eu, ostenitul călător al nopţii,
Neputincios, azi, poposesc în cale.
Lăcaş străbun, cu turnul şubţiratec,
Mă mai primeşti sub zidurile tale?…

Atâtea legi şi-au picurat otrava
În inima rătăcitoare-n lume,
Ş-atâtea duhuri privegheau în umbră,
Toţi mugurii nădejdii să-mi sugrume.
Pentru atâtea poticniri în cale
Şi ispitiri de-nvăţături deşarte
Ş-atâta suflet risipit pe drumuri
Putea-va oare ceriul să mă ierte?…

Când urc acum cărarea de pe culme
În dulcea pace-atoateiertătoare,
Eu luptă simt cum sufletu-mi încinge,
Cum pieptul meu se zbate şi mă doare.
În inimă obezile se sfarmă,
Se dezrobesc aducerile-aminte,
Şi uşurat – Biserică bătrână –
Mă-nchin la pragul porţii tale sfinte.

Îmi răsăriţi, din tremurări de umbre,
Voi, firi cuminţi, cu zâmbete-mpăcate,
Voi, preoţii nădejdii fără moarte,
Voi, cei zidiţi din vechea sănătate.
Văd luminat obrazul vostru rumen
De înţelesul altor lumi, senine,
Eu, rob supus al patimilor mele,
Atât de mult m-am îngropat în mine!…

Adormitor m-alină busuiocul
Îngălbenit subt candela de pază,
Prin liniştea ferestrelor boltite
Înfiorată a trecut o rază.
Lumină blând un chip de muceniţă
Încremenită-n visu-i de fecioară
Şi-n suflet îmi pătrunde-o picătură
Din flacăra ce-ardea odinioară.

Stau biruit la colţul vechi de strană,
Şi mintea mea cutremurată-mi spune
Că-n drumul ei a răsărit un picur
Din mult ascunsa vieţii-nţelepciune…
Aici, în umbra potolită doarme
Măreaţa tain-a morţii şi a vieţii,
Tu, suflete întunecat de gânduri,
Tu simţi prelung fiorul dimineţii…

*

Biserica veche

de Ion Pillat

Biserică, în noaptea albă cu zarzării-mprejur în floare
Şi cu poleiul lunii pline pe aripe de heruvim,
Uitată-n fundul măhălălii – în liniştea-ţi mântuitoare
Primeşte, din grădini de vară şi patimi, singur să revin.

Pe turla ta luceşte luna cu bruma ei ca o beteală…
Copil sfios mă lasă, lainic, să-ţi calc pe prag ca pe-un hotar.
Să piară dorul de femeie, viclean, sub sfânta zugrăveală
Şi inima mi-o fă să fie pe-altare limpede pahar.

Dar dacă sufletul din mine, bolnavul suflet, n-o să prindă
Ca tencuiala ta curată un rai de proaspete văpseli –
Cu barba ninsă, bunul preot se roagă pentru el în tindă
Şi vede îngerii în preajmă-i cu pene lungi de rândunel.

Şi dacă birji îmi duc prin noapte, ca-n negre bărci de voluptate,
Iubirea trecătoare-n care mi-am otrăvit vecia mea
Tuşind, mai stă paracliserul bătrân, cu mâini cutremurate,
S-aprindă la icoane cerul: sfânt lângă sfânt, stea lângă stea.

***

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Întâlnire virtuală, de multe…grade

Iluminat…de Coca Cola

Da, toată lumea…îl ştie pe el, pe Gică Candelabru…după faţă, după gesturi, după personalitatea lui. Toată lumea trebuie să-l ştie, că dacă nu, sparge câteva feţe. Asta ar fi lipsă de respect şi el nu admite. El e el. Nu e de-ajuns? E el, şi trebuie să-l cunoşti pe el. Adică trebuie să ştii că fandosit, că e obosit de atâta gândire, că e câteodată puţin dement, ca să aibă mai mult farmec, că e în stare să te înjure sau chiar să te bată…şi să-l laşi în pace, când are personalitate.

Da, pentru că el vrea cel mai mult în viaţa lui să aibă…o personalitate anonimă. Fericirea lui este să vorbească cu tine incognito, să te simţi ca în faţa unui citat celebru, pe care nu ştii de unde să-l iei. E adevărat, el nu e citat, el e doar celebrul necunoscut: omul pentru care toţi ar trebui să aibă din instinct reverenţă, pe care toată lumea ar trebui să îl cunoască, deşi nu îl ştie. Toată lumea care îl vede, cu care se intersectează, trebuie să ştie cine e el, chiar dacă nu ştie cine e el, chiar dacă nici el însuşi nu ştie cine e el. Dar are o bănuială.

Şi dacă îşi ia şi calculator, şi intră pe net, personalitatea lui se multiplică, contaminează totul împrejur, se extinde de pe maidan până în spaţiul virtual. Oricum, spaţiul virtual e mare şi încăpător, în caz că terenul de fotbal e ocupat sau dacă nu e nici un tovarăş de mestecat înjurături prin preajmă. Poate să-şi scoată tenacitatea la plimbare pe străzile internetului şi să arunce liniştit câte sticle şi pahare doreşte în ochii cui vrea. El e el, e şmecheru cartierului şi a învăţat din zbor, a deprins el de undeva o idee magnifică, cum că tu ai fi fraier dacă nu-l respecţi pe el, indiferent dacă nu ştie să se prezinte, să vorbească despre el însuşi, dacă e mitocan, ba te mai şi drăcuie. Fiindcă el are drepturi. O marjeră de drepturi.

Dacă s-a simţit bine să te înjure, să te scuipe virtual, trebuie…să te bucuri că omul îşi manifestă libertatea, voioşia, să fii fericit că el e viu, trăieşte, respiră şi se joacă cu nervii tăi, cu liniştea ta, cu timpul tău, cu viaţa ta. Da…tu înţelegi că Dumnezeu i-a dat viaţă, că Dumnezeu îl rabdă, că îi dăruieşte şi bucurii în viaţă, pentru n-are minte multă şi nu e în stare să discearnă, pentru că habar nu are că toată mitocănia lui se numeşte, într-un limbaj mai specializat, ideologie postmodernă.

Nu poate să priceapă că el îngurgitează tot ce aude despre libertate, drepturi şi profit, ca un burete fără judecată. Sau că ar trebui să cunoască multă teologie, enorm de multă teologie şi cultură, istorie şi politică, să aibă o experienţă de viaţă vastă, ca să poată să înţeleagă când cineva îl minte în faţă, la greu, cu sentimentul că i-e prieten. Şi de aceea şi Dumnezeu îl mai lasă, îi mai dă timp de gândire… El e fan, e fanatic, e dur, Gică duru, ăla cu care votează el e cel mai tare, facultatea lui e cea mai bună, Steaua îi face pe toţi de cacao, banii, gagica şi maşina lui îţi iau ochii, te complexează…neapărat.

Vitezomanu Gică e vitezoman şi pe internet. E bine să te dai din loc în faţa lui, că el te adulmecă, te înţelege din prima, te-a cunoscut din priviri. El îi cunoaşte pe toţi, îi evaluează la secundă, ştie după cine să se dea, că nu s-a născut ieri. Nu-i problemă, că nici nu durează la el prieteniile o veşnicie. Prietenie…adică faza aia cu pot să te ajut ca să mă ajuţi, la nevoie. La ce bun un prieten care nu poate să te ajute…cu un ban, o distracţie, o relaţie?

Dă-te, frate, la o parte, că el are ceva să-ţi spună despre ce-a înţeles din tot ce-ai scris tu… Ce? Ai scris mii de pagini? Nu contează, Einstein te-a înţeles dintr-un singur rând, te-a ghicit, te-a dibuit într-o frază, nu mai are nevoie să mai citească mai mult. Are fler. Are şi şarm, dar îl ţine ascuns, nu e pentru tine…îl emană ca pe parfum la timpul potrivit. E o garoafă de băiat, de pus la butonieră. Tu trebuie să te ajustezi la nevoile lui, pentru că e om cu nevoi multe şi grele, mai grele decât ale tuturor. Fiindcă el compătimeşte cel mai bine cu sine.

Pentru tine n-are mult timp, n-are decât greaţă, dezgust, plictis…îl plictiseşti cu prea multă luciditate. Pentru el luciditatea e ca un reflector la care nu poate să se uite, e ca o apă de ploaie care e prea multă…şi fără sens, că doar el nu e agricultor. Aşadar, Gică Candelabru, lumina societăţii, vedeta vedetelor, mai tare ca vedetele, a trecut pe la blogul tău şi şi-a lăsat parafa. Ca să ştii, să-l recunoşti altădată. Nici nu va fi greu, pentru că e un anonim inconfundabil, aidoma tuturor anonimilor ca el.

Psa. Gianina.

Un „Tetraevangheliar” imens, ca simbol al culturii adevărate, la Bookfest

Cotidianul ne anunţă un dar neobişnuit din partea editurii Paidea:

„Ion Bănşoiu, directorul Editurii Paidea, a explicat într-un discurs cu ocazia lansării că Tetraevangheliarul este, “probabil, cea mai mare carte legată din ultimul secol, reprezintă o replică postmodernă a primelor tipărituri din istoria noastră şi este făcut să atragă atenţia asupra destinului cărţii în cultura actuală”. Ion Vlăduţescu, profesor dr. universitar la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, invitat la lansare, consideră că proiectul fostului său student, Ion Bănşoiu, astăzi la rândul său profesor universitar, este “o aventură pură, în sensul autentic şi astăzi aproape uitat al cuvântului: este un act efectiv gratuit”.

Legat în piele şi brocart italian, volumul are nişte dimensiuni impresionante: deschis, are aproape un metru lăţime, iar cotorul măsoară nu mai puţin de un sfert de metru.

Exemplarul unicat este puternic individualizat şi prin faptul că hârtia este făcută de mână, foaie cu foaie. Textul evangheliilor este cel agreat de BOR şi urmează ordinea tradiţională (Matei, Marcu, Luca, Ioan), având 40 de foi cu miniaturi de epocă, plus frumoase gravuri ornamentale de secol al XVII-lea.

Iniţiativa operei aparţine lui Ion Bănşoiu, care a colaborat la acest proiect cu pictorul Henry Mavrodin, redactorul Eugenia Petre şi inginerul Ionuţ Ardeleanu-Paici. La Tetraevangheliar a lucrat manual legătoreasa de artă Irina Mirea, asistată de maistrul specialist Ion Nedea. Cartea va fi expusă la Bookfest “pentru a pleda pe viu pentru convieţuirea dintre cartea obiect valoros şi cartea de consum imediat”, a mai explicat Ion Bănşoiu.”

Gestul, credem noi, este unul de restitutio, o recunoaştere a tradiţiei religioase şi ortodoxe a culturii române, indiferent de faptul că unora s-ar putea să nu le placă propria istorie. Mistificarea sau ignorarea ei nu ne arată toleranţi, nu ne face mai deştepţi sau mai obiectivi, ci ne dezvăluie prejudecăţile şi restrictivismul postmodern.

Psa. Gianina.