Lăcaş străbun

de Octavian Goga

O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă
Cu goana ei pripită după viaţă…
Tu iar mă chemi, împărăţie-a firii,
Tu-nlăcrimată, sfântă dimineaţă!
Când demonul celor pribegi în lume
Mi-a-ngenunchiat şi dragostea şi ura,
Vin din potirul bunurilor tale
Întârziat să-mi cer fărămitura.

Subt adumbriri de sălcii despletite
Mă-ndrumă azi cea mai din urmă vrere,
Sfiala lor îmi freamătă un cântec
Şi-aieve-aud ţărâna cum mă cere.
Eu, ostenitul călător al nopţii,
Neputincios, azi, poposesc în cale.
Lăcaş străbun, cu turnul şubţiratec,
Mă mai primeşti sub zidurile tale?…

Atâtea legi şi-au picurat otrava
În inima rătăcitoare-n lume,
Ş-atâtea duhuri privegheau în umbră,
Toţi mugurii nădejdii să-mi sugrume.
Pentru atâtea poticniri în cale
Şi ispitiri de-nvăţături deşarte
Ş-atâta suflet risipit pe drumuri
Putea-va oare ceriul să mă ierte?…

Când urc acum cărarea de pe culme
În dulcea pace-atoateiertătoare,
Eu luptă simt cum sufletu-mi încinge,
Cum pieptul meu se zbate şi mă doare.
În inimă obezile se sfarmă,
Se dezrobesc aducerile-aminte,
Şi uşurat – Biserică bătrână –
Mă-nchin la pragul porţii tale sfinte.

Îmi răsăriţi, din tremurări de umbre,
Voi, firi cuminţi, cu zâmbete-mpăcate,
Voi, preoţii nădejdii fără moarte,
Voi, cei zidiţi din vechea sănătate.
Văd luminat obrazul vostru rumen
De înţelesul altor lumi, senine,
Eu, rob supus al patimilor mele,
Atât de mult m-am îngropat în mine!…

Adormitor m-alină busuiocul
Îngălbenit subt candela de pază,
Prin liniştea ferestrelor boltite
Înfiorată a trecut o rază.
Lumină blând un chip de muceniţă
Încremenită-n visu-i de fecioară
Şi-n suflet îmi pătrunde-o picătură
Din flacăra ce-ardea odinioară.

Stau biruit la colţul vechi de strană,
Şi mintea mea cutremurată-mi spune
Că-n drumul ei a răsărit un picur
Din mult ascunsa vieţii-nţelepciune…
Aici, în umbra potolită doarme
Măreaţa tain-a morţii şi a vieţii,
Tu, suflete întunecat de gânduri,
Tu simţi prelung fiorul dimineţii…

*

Biserica veche

de Ion Pillat

Biserică, în noaptea albă cu zarzării-mprejur în floare
Şi cu poleiul lunii pline pe aripe de heruvim,
Uitată-n fundul măhălălii – în liniştea-ţi mântuitoare
Primeşte, din grădini de vară şi patimi, singur să revin.

Pe turla ta luceşte luna cu bruma ei ca o beteală…
Copil sfios mă lasă, lainic, să-ţi calc pe prag ca pe-un hotar.
Să piară dorul de femeie, viclean, sub sfânta zugrăveală
Şi inima mi-o fă să fie pe-altare limpede pahar.

Dar dacă sufletul din mine, bolnavul suflet, n-o să prindă
Ca tencuiala ta curată un rai de proaspete văpseli –
Cu barba ninsă, bunul preot se roagă pentru el în tindă
Şi vede îngerii în preajmă-i cu pene lungi de rândunel.

Şi dacă birji îmi duc prin noapte, ca-n negre bărci de voluptate,
Iubirea trecătoare-n care mi-am otrăvit vecia mea
Tuşind, mai stă paracliserul bătrân, cu mâini cutremurate,
S-aprindă la icoane cerul: sfânt lângă sfânt, stea lângă stea.

***

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Did you like this? Share it: