Ne-am gândit să vă oferim aici câteva mostre de gândire profund teologică eminesciană. Câteva exemple care dovedesc, dincolo de orice putinţă de tăgadă, cât de mare era cunoaşterea teologică a poetului, la care se adaugă propria sa cugetare şi interpretări teologice – pe care le-a versificat – absolut uluitoare pentru noi, pentru gândirea secularizată a zilelor noastre şi chiar pentru mulţi ortodocşi de astăzi care cred că îşi cunosc bine credinţa.

Începem cu câteva exemple din Memento mori, pe care, pe unele dintre ele, le-am indicat într-un articol anterior şi pe care vrem să le aprofundăm aici, pentru că nu ştim dacă profunzimea intuiţiilor eminesciene a fost uşor de sesizat.

Pe la începutul poemului, vorbeşte Eminescu despre un tărâm paradisiac, cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos şi în care Sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină. Hainele de lumină ale Sfinţilor, pe care aceştia le poartă în Rai, sunt îmbrăcămintea interioară şi care radiază înafară a sufletelor lor, este lumina dumnezeiască care străluceşte din ei înşişi. Sfinţii Părinţi, pe temei scriptural, au afirmat acest lucru. În studiul său despre Eminescu, Rosa Del Conte îl aminteşte pe Sfântul Grigorie de Nyssa, care vorbea despre „tunicile de lumină” în care se îmbracă trupurile celor drepţi, îmbrăcăminte prin care vor schimba „tunicile de piele” (trupul acesta pământesc, grosier, netransfigurat), în care au fost îmbrăcaţi Sfinţii Protopărinţi Adam şi Eva după cădere (Fac. 3, 21). Un Sfânt mai aproape de noi, Sfântul Lavrentie al Cernigovului, spunea că acum oamenii au sufletul îmbrăcat în trup, dar în viaţa veşnică vor avea trupul îmbrăcat în suflet.

Unul din temeiurile scripturale ale acestei credinţe este acela de la Mt. 13, 43: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor.” Nu ca soarele acesta de pe cer vor străluci Drepţii, ci ca Soarele Însuşi, ca Tatăl lor, pentru că au în ei înşişi lumina Lui cea veşnică şi necreată, a Soarelui Celui neînserat. Eminescu studiase toată această prea adâncă gândire teologică a Sfinţilor Părinţi şi, pornind de la ea, aşază în formule poetice enigmatice, care pare simple metafore unui ochi neavizat, propriile sale înţelegeri şi tâlcuiri. Aşa încât, într-un alt vers, spune că cel ce avea o psalmodică gândire, Sfântul Solomon cânta pe Împăratul în hlamidă de lumină. În primul rând, Eminescu subliniază unitatea de cuget între Sfinţii Prooroci David şi Solomon, fiul său, în virtutea căreia poetul îşi permite să pună pe seama Sfântului Solomon un cuvânt care aparţine Psaltirii Sfântului David.

Apoi, în acest vers, sunt concentrate două învăţături ortodoxe. Prima este cea de la Ps. 103, 2, în care Dumnezeu este „Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină”. A doua este învăţătura despre Dumnezeu ca Împărat al creaţiei şi al făpturii Sale. Văzându-L ca Împărat al lumii, Eminescu zice hlamidă de lumină, în locul hainei de lumină a Psalmistului. Şi fiindcă Dumnezeu are haină sau hlamidă de lumină, aşa îi va îmbrăca şi pe fiii Săi în Împărăţia Sa, în lungi haine de lumină ale harului Său.

Un alt exemplu este cel în care Eminescu îl ironizează sarcastic pe Nabucodonosor, despre care spune că mai avea puţin ca să ajungă Dumnezeu şi chiar ar fi ajuns, dacă nu murea: Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie? / Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă – dacă nu murea. Unii critici şi chiar şi Rosa Del Conte – care s-a apropiat însă foarte mult de restaurarea adevărului, în ceea ce priveşte sursele tradiţional-ortodoxe al gândirii eminesciene – consideră aceste versuri ca o blasfemie la adresa lui Dumnezeu, însă nouă nu ni se pare nici pe departe că ar fi vorba de aşa ceva. Cu totul dimpotrivă. Dacă spui unui prost că seamănă cu Eminescu, nu-ţi baţi joc de Eminescu, ci de prostul pe care îl ai în faţă. Aşa şi acum: dacă Eminescu râde aici de cineva, cel ironizat amarnic nu este în niciun caz Dumnezeu, ci bietul om pe nume Nabucodonosor, care fiind el aşezat împărat de către Dumnezeu, a cerut la un moment dat ca oamenii să i se închine lui ca unui dumnezeu, aşa cum aveau să facă mai târziu şi împăraţii romani.

Mai mult decât atât, ironia aceasta a lui Eminescu este scripturală şi este, credem noi, inspirată de un comentariu al Sfântului Ioan Gură de Aur la Facere, în care Sf. Ioan vorbeşte despre ironia lui Dumnezeu la adresa primilor oameni, care au vrut să devină dumnezei mâncând din pomul oprit şi au căzut din Rai. Dumnezeu ironizează cu durere năzuinţa lipsită de minte a omului: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul.»” (Fac. 3, 22). Iar Sfântul Adam, departe de a constata că ajunsese ca Dumnezeu, era în starea în care îşi dăduse seama că e gol şi fusese îmbrăcat în „haine de piele” sau „tunici de piele”, cum zice Sfântul Grigorie de Nyssa. Aşa încât Eminescu nu blasfemiază pe Dumnezeu, ci râde de Nabucodonosor, în versurile la care ne-am referit.

Adeseori critica literară trage concluzii greşite dintr-o lectură superficială a textelor. Aşa de pildă, într-un mod foarte asemănător, îmi amintesc acum felul în care s-a tras concluzia caracterului iluminist al versurilor lui Miron Costin – e vorba de poemul Viiaţa lumii – datorită faptului că, la un moment dat, autorul spune că Dumnezeu îşi bate joc de gândurile oamenilor. Exegeza literară a subliniat imediat cât de mult se „îndepărta” Miron Costin de gândirea religioasă, când, de fapt, Costin nu făcea decât să parafrazeze Biblia, mai precis, Ps. 2, 4: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!” – cu referire la „împăraţii pământului” şi „căpeteniile” care gândesc să hulească pe Dumnezeu şi să lepede stăpânirea Lui.

Alt exemplu ni-l procură un nou peisaj paradisiac, de această dată din finalul poemului, şi în care, -n codrii de aramă cântă-n crengi arfe-atârnate. Iar imaginea harfelor atârnate în crengi nu poate proveni decât din Biblie, din Psalmul 136, care evocă atât de dureros captivitatea babilonică: „În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre.” (Ps. 136, 2). Eminescu însuşi a parafrazat acest verset în acelaşi poem Memento mori, la care ne referim acum, în următoarele versuri: Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare / Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare. Psalmul este dramatic şi vă amintitţi, cei ce frecventaţi Biserica, ce dureros se cântă la noi: La râul Babilonului… Foarte frumos l-a aşezat în versuri şi Sfântul Dosoftei, în Psaltirea sa versificată, versuri de care, impresionat fiind Nichita Stănescu, şi-a impropriat acele forme zdrobitoare ale verbelor: şezum şi plânsem. Căci zicea Sfântul Dosoftei: La apa Vavilonului, / Jelind de ţara Domnului, / Acolo şezum şi plânsem.

În fine, se vorbeşte spre sfârşitul poemului de aşteptarea Apocalipsei, într-un limbaj teologic evident: În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească, / Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească / Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort. Catapeteasma lumii este cerul cu podoaba stelelor sale pe care Eminescu o numeşte şi pânz-albastră, prin analogie cu faptul că în Vechiul Testament, catapeteasma Cortului Sfânt sau a Templului era de pânză, era un văl. Eminescu concentrează în puţine versuri şi în metafore poetice o teologie enormă. El sintetizează aici mai multe învăţături. Una este cea despre catapeteasma Bisericii care are pe ea pe Soarele Hristos şi Stelele Sfinţilor. O alta este aceea care contemplă cerul înstelat ca pe o icoană văzută a Împărăţiei veşnice şi pline de lumină neînserată. Mai mult decât atât, poetul face o analogie neaşteptată, între sfâşierea catapetesmei Templului, de sus şi până jos, la moartea lui Hristos pe Cruce, ca mărturie a dumnezeirii Mântuitorului, pentru evreii necredincioşi, şi sfâşierea catapetesmei cortului ceresc, al cerului văzut (căci Dumnezeu a întins cerul ca un cort, conform aceluiaşi Ps. 103, 3).

Căci aşa cum prima sfâşiere, a catapetesmei Templului, a mărturisit despre templul Trupului Domnului, care avea să fie rezidit în trei zile, şi a fost spre ruperea vălului de pe mintea evreilor şi revelarea lui Hristos, aşa şi a doua sfâşiere, când se vor zgudui puterile cerului şi se vor întuneca soarele, luna şi stelele, va fi spre ruperea vălului de pe ochii tuturor oamenilor şi revelarea slavei veşnice a lui Hristos Dumnezeu înaintea tuturor.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Did you like this? Share it: