Zi: 18 iunie 2008
Înţelegi oare…că orice lucru contează?!
Limba ebraică masoretică are 22 de consoane, 5 vocale lungi, 5 vocale scurte şi 3 vocale foarte scurte. Alef-ul şi iod-ul apar în texte dar nu se citesc. Ain-ul a devenit spirit aspru din consoană. Fiecare literă are valoare numerică.
*
Pentru că lui Nichita Stănescu îi plăceau caii, am primit odată un pulover verde, cu un cal minuscul pe piept…la care am ţinut mult. Era un fel de a mă purta cu Nichita pe mine, cu a-l avea lângă mine…Poezia lui Nichita e o stare de spirit a prieteniei, a voioşiei…a lucrului grav, spus cu gravitate…
*
Cele mai bune fotografii nu se fac în faţa soarelui…ci stând cu spatele la soare. Dacă ştii să stai în faţa soarelui – adică cu spatele la el – poţi să prinzi imaginile cu lumină…naturală.
*
L-am auzit şi văzut pe Adrian Păunescu plângând atunci când recita un poem despre părinţi…despre cum repetăm, din generaţie în generaţie, raportarea urâtă faţă de părinţii noştri. Când a auzit vestea morţii lui George Pruteanu, omul Păunescu – singurul de altfel atunci – a dat un interviu memorialistic unei televiziuni cu lacrimi în ochi şi cu durere în glas…Marii poeţi ştiu să plângă…pentru că suferă mult.
*
Inepţii culturale vs adevăruri eclesiale. Alexandru Anghel, în Proclos [ Filosoful Proclu n.n.], Elemente de teologie, traducere şi îngrijire a ediţiei de Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p. 12, spune: „Scrierile lui Dionisie Areopagitul, care au inspirat şi influenţat profund gândirea creştină timp de mai multe secole, îi datorează mult lui Proclos. În general şi în particular în tratatul său Despre numirile dumnezeieşti, Dionisie a împrumutat destul de mult de la acest filozof. Ierarhiile lui Dionisie sunt modelate după diferitele ordine de „zei” [ θεοι], care reprezintă naturi, esenţe sau forţe divine cu puteri şi ranguri diferite”.
Sfântul Dionisie Areopagitul a trăit în secolul 1 d. Hr., pe când Proclu între 410-485 d. Hr. şi nu putea decât Proclu să îl fure…la texte pe Dionisie. Din ce spune traducătorul nostru…ar rezulta că ierarhiile cereşti propovăduite de către Biserică, adică angheologia Bisericii e de provenienţă…neoplatonică, adică e… simplă fantezie.
Citind pe Proclu nu l-am găsit decât pe Platon într-o formă mult mai concisă, teologia păgână a lui Platon şi ceva foarte redus valoric în comparaţie cu teologia Sfântului Dionisie. Ideea de Unu sau de Bine suprem a lui Platon, Plotin sau Proclu e observabilă în teologia mahomedană şi nu în teologia ortodoxă, pentru că acolo Unu nu poate avea tripersonalitate, ci orice persoană care ar exista în Unu ar însemna o minimalizare a lui Unu.
Propoziţia a 8-a din cartea citată a lui Proclu spune explicit acest lucru: „adăugarea, din moment ce nu este Binele, ci un lucru mai neînsemnat decât acesta, prin coexistenţa sa va micşora Binele”, cf. Idem, p. 31. Adică tripersonalitatea lui Dumnezeu nu era gândită în păgânism, după cum nu este nici în mozaism sau mahomedanism, pentru că ar strica ideea de Unu, Dumnezeu fiind văzut ca o monadă ce exclude în Sine comuniunea. Iar dacă Dumnezeu nu este comuniune, nu e comuniune de persoane care Se iubesc din veşnicie…atunci de unde să propovăduieşti comuniune, iubire între oameni? Dacă Dumnezeu e văzut ca singur, singuratic, fiind sus şi fără racordare cu noi, bineînţeles că şi credincioşii unui astfel de Dumnezeu vor să se individualizeze şi să se separe unii de alţii.
*
Filmul The Passion of the Christ al lui Mel Gibson e, în opinia noastră, cel mai autentic film care s-a făcut vreodată despre suferinţa Domnului. El restaurează ideea de suferinţă excesivă a Domnului, suportată pentru noi, conform cu Is. 53, care apare ca motto al filmului.
Am văzut filmul cu încetinitorul de curând, pentru că am făcut într-o carte a noastră un capitol dedicat acestui film. Mi-au sărit în ochi însă câteva imagini netradiţionale, neortodoxe din film.
Spre exemplu, prima dintre ele, e…râsul Domnului. Sfântul Nicodim Aghioritul vorbeşte într-o carte a sa despre faptul că Domnul nu a râs niciodată…ci numai a surâs. Râsul e văzut ca un simptom al omului căzut în viaţa duhovnicească ortodoxă, pentru că nevoitorul ortodox se gândeşte numai la păcatele sale şi la moarte.
O a doua imagine netradiţională marcantă a filmului e aceea că nu sunt străpunse ambele labe ale picioarelor Mântuitorului, în mod separat – adică nu apar 4 piroane ci doar trei în film, în momentul răstignirii – piciorul stâng fiind suprapus peste piciorul drept [marcă romano-catolică, deşi regizorul, Mel Gibson, e vechi-catolic] şi străpunse cu un singur piron.
A treia imagine netradiţională e…poziţia capului Domnului după moartea Sa. În icoana ortodoxă Mântuitorul are capul spre dreapta. În film, capul Domnului cade spre inimă, în partea stângă.
Ultima imagine netradiţională marcantă a filmului e că Domnul înviat – filmul alocă Învierii Domnului nici măcar două minute pline – nu apare plin de slavă, transfigurat, ci Mel a redat în mod impozant numai faptul că trupul înviat al Domnului e identic cu cel cu care a suferit, pentru că în palma Sa dreaptă se vede gaura pironului.
Însă filmul restaurează multe lucruri din tradiţia ortodoxă şi anume:
1. Domnul a dorit până în ultima clipă mântuirea lui Iuda vânzătorul; 2. Domnul a dorit crucea, o îmbrăţişează cu dor pe calvar şi ştia că prin ea toate se fac noi, se înnoiesc; 3. Satana nu crede că Domnul va birui ispitele şi moartea până la sfârşit; 4. În faţa ispitei îţi trebuie tărie duhovnicească şi ajutorul dumnezeiesc; 5. Domnul a suferit imens de mult pentru noi, în aşa fel încât fiecare parte a trupului Său a fost lovită; 6. Evreii cer omorârea Lui şi…Pilat vrea să îi dea drumul; 7. Cuvintele Sale Se împlinesc. El împlineşte prorociile rostite de către Sine dar… şi profeţiile vechitestamentare.
8. Nu strică giulgiurile când înviază. Nimeni nu simte că a înviat Domnul. El înviază cu acelaşi trup cu care a suferit moartea. 9. Veronica vine şi Îl ajută…şi chipul Domnului se imprimă în năframa ei albă. 10 Femeile Ierusalimului plâng pentru El. Simon din Cirene Îi duce crucea. Maica Domnului, Ioan şi Maria Magdalena sunt lângă cruce. Claudia are un vis…şi îl roagă pe Pilat să nu Îi facă nimic Galileeanului. Se mântuieşte tâlharul credincios. Din coasta Lui curge sânge şi apă, etc.
Însă sângele, sângele Lui care îi stropeşte pe soldaţii romani beţi care Îl lovesc cu bestialitate, insultele şi răutatea evreilor şi a romanilor…sunt restaurarea cea mai fidelă pe care ne-o aduce filmul. Într-o lume ca a noastră unde se propovăduieşte ideea că nu merită să mori pentru idei mari şi că e bine să vinzi pe toţi dacă ţie ţi-e bine, Mel Gibson vine şi ne reaminteşte că am fost răscumpăraţi cu sânge şi cu multă suferinţă, cu sânge din plin.
Pr. Dorin
Cu experienţa în ochi
Experienţa nu poate fi citită…ci ea trebuie să treacă, aidoma unui fior, prin toată viaţa ta. Dacă încerci să forţezi lucrurile, să devii scriitor sau profesor sau duhovnic sau politician mai repede…decât e normal…nu poţi să explici cu de-amănuntul lucrurile pe care nu le-ai aprofundat. Rutinarea, căile ocolitoare cât şi cele drepte, eşecurile, bucuriile, ovaţiile, cutremurările interioare…toate fac parte din experienţă. Experienţa e aidoma unei mori…unde bagi tot ce vrei, tot ce poţi, tot ce vezi şi afli…unde lucrurile se macină în timp… şi de unde iese la un moment dat şi făină pură cât şi tărâţe…şi unde experienţa e deopotrivă făină, tărâţe şi… resturi iningurgitabile…
Tocmai de aceea experienţa nu înseamnă numai lumină…ci şi întuneric, rodul întunericului, rodul eşecurilor, al înfrângerilor…dar pe care nu le-ai lăsat să se instaureze în tine. Noi privim spre experienţa altora…şi vedem că ea are multe falduri. Nu suntem nepătaţi…şi nici cu totul diabolici. Însă, observăm că acolo unde a existat o adâncă construire de sine, o dureroasă construire de sine…experienţa e ca o mare liniştită care a amuţit răpitorii din ea.
Este omul cu experienţă…un om naiv, care, de fapt, s-a întors la simplitatea lucrurilor…sau este un specialist care s-a îndepărtat, pe fiecare zi, de simplitate? Omul care caută să se zidească continuu…este un om al comuniunii şi al comunicării sau…ca să ajungă sus are nevoie să se îndepărteze de toţi, să nu aibă contact cu nimeni?
Putem observa că experienţa deopotrivă simplifică pe om…dar îi şi amplifică intuiţiile. Şi cred că ceea ce nu poţi să intuieşti fără experienţă sunt tocmai aceste intuiţii, formate din atâtea puncte imprevizibile, pe care experienţa ţi le oferă. Iar un om al experienţei are nevoie să comunice şi să fie al comuniunii, după cum are nevoie să tacă şi să fie al singurătăţii.
Personal am gustul dezvoltat pentru paradoxuri. Nu cred că experienţa e ceva liniar sau că trebuie să rămânem tributarii doar ai unui singur om sau ai unei singure viziuni de lucru şi de experienţă în viaţa noastră. Tocmai de aceea am combinat şi combin viziuni distincte sau diferite de viaţă în experienţa mea de viaţă…pentru a observa sensul lor…şi modul cum ele se unifică. Şi cel mai tulburător lucru este acesta: că ele se unifică şi harul lui Dumnezeu le unifică într-un asemenea fel în viaţa ta şi la un nivel atât de adânc, încât viaţa ta şi experienţa ta nu pare şi nu este un prefabricat din lucruri eterogene ci …un lucru nou, ceva nou, o filtrare nouă a vieţii, a lucrurilor, a înţelegerii…
La o primă vedere nu se poate combina teologia, cu poezia, filosofia, pictura, mass-media postmodernă sau cu zona ocultă şi neagră a vieţii sociale. La o primă vedere zic…şi vreau să spun prin aceasta, că, din afara lucrurilor, dacă nu te implici în ele, lucrurile par fără legătură între ele. Însă, dacă eşti cercetătorul tuturor acestora la un loc, viaţa teologică fiind centrul care le iradiază pe toate şi din care le poţi înţelege pe toate…atunci nu te mai temi să te scufunzi în cunoaşterea poeziei, a artei, a filosofiei, a teologiilor diverse, a ştiinţei şi tehnicii…pentru că vezi munca ta de cunoaştere ca pe o muncă teologică, indiferent de sectorul de cercetare pe care îl accesezi.
Mai pe înţeles…Eu privesc teologic lucrurile şi dacă traduc pe Sfântul Grigorie de Nazianz şi dacă traduc…Biblia Satanei. Sunt tot la fel de atent când traduc şi înţeleg lucrurile lor…pentru că mă interesează sensul real al ideilor şi al modului de abordare. Bineînţeles…traduc pe Sfântul Grigorie ca să mă umplu de teologia şi de sfinţenia lui şi să mă bucur în teologia lui…şi traduc Biblia Satanei pentru ca să văd modul denaturat de a privi teologia, pe care autorul cărţii îl are, din ce motiv a gândit cum a gândit, care sunt fundamentele răzvrătirii lui…adică o traduc apologetic şi o convertesc la nivel valoric în experienţa mea.
Cum viaţa noastră trebuie trăită teologic…tot la fel traducerile, citirile, comentariile la diverse realităţi au ca fundament faptul că sunt o fiinţă teologică, că sunt un om care sunt construit pe teologia Bisericii şi de aceea, având siguranţa absolută a adevărului şi experienţa Bisericii…vorbesc şi mă raportez, în măsura experienţei mele, la ceea ce văd şi citesc, cu liniştea şi atenţia unui om al Bisericii.
Însă, ca să îţi permiţi să faci aceste intromersiuni în multiple sfere de activitate şi de cercetare…trebuie să ai o experienţă care să le susţină pe toate şi anume… experienţă duhovnicească. Aceasta nu înseamnă numai ce ai gândit cândva…cât şi ceea ce simţi că gândeşti acum, ceea ce Dumnezeu te luminează să înţelegi acum, în această clipă. Articolul de faţă nu s-a scris cu premeditare…Nu ştiam ce voi scrie când m-am apucat de scris…Însă aveam o intuiţie…Şi, când laşi pe Dumnezeu să te conducă în intuiţia ta, în vorbirea ta…ajungi să plonjezi în realităţi de care nu te simţeai capabil şi nici nu credeai că se poate ajunge la ele.
De aceea…dacă nu aţi încercat niciodată să vă ocupaţi de lucruri diferite şi părut separate cu totul în viaţa dv., trebuie să vă gândiţi şi să vă întrebaţi serios…de ce nu vă tentează acest lucru? Nu doriţi să ştiţi cum era situaţia politică, economică, socială, cum trăiau şi visau oamenii în imperiul persan, roman, turcesc? Cum se scria în China sau în Dacia la început? Cum arată creierul uman? Cum funcţionează un computer? Cum arată celulele corpului uman? De ce ne naştem cum ne naştem şi de ce arătăm cum arătăm?
De ce nu vă interesează miliarde de lucruri extraordinare? Iar dacă vă interesează…şi începeţi să studiaţi, să aprofundaţi…cu mai mult sau mai puţin succes un anume lucru…consideraţi că sunteţi mai goi…sau mai plini de experienţă?
De aceea experienţa începe cândva, la începutul vieţii noastre personale…şi are o traiectorie nebănuită. Nu ştiu cum va fi mintea mea, sufletul meu în ultimii ani ai vieţii mele sau în ultima mea clipă de viaţă. Nu ştiu cum voi arăta pe dinăuntru şi nu pe dinafară…după ce, pe fiecare zi, voi acumula noi şi noi date, experienţe, voi suferi, voi iubi, mă voi îndurera, mă voi minuna, mă voi cutremura…Tocmai de aceea experienţa e o minune providenţiată mereu…pentru că e fiinţa mea pusă să trăiască şi să se umple de diverse lucruri care mă străbat/vă vor străbate.
Nu pot să mă împac deloc cu o stare de lucruri pe care o observ nu numai la noi, ci peste tot în lume. De ce ne reducem sfera de interes doar la două-trei lucruri…doar la câţiva oameni? De ce nu ne interesează cât mai mulţi Sfinţi, cât mai mulţi oameni, cât mai multe ştiinţe, cât mai multe cântece, cât mai multe filme…cât mai multe lucruri bune…De ce să ai idei puţine? De ce să faci lucruri puţine? De ce să nu vrei să înveţi mereu noi şi noi lucruri? […]
Există oameni care sunt împotriva enciclopedismului…pe motiv că trebuie să te ocupi de un lucru mic, de o porţiune de text şi pe aceea trebuie să devii specialist. Însă specializarea pe fragment, tipic mentalităţii postmoderne, trebuie să admită că e o specializare comodă, în primul rând şi, în al doilea rând, că e o specializare insulară, care nu se încopciază cu întregul. Enciclopedismul fără acrivie, fără muncă imensă…este şi el o survolare a realităţilor, a multor realităţi…care poate da verdicte ireale sau extremiste asupra unei porţiuni ştiinţifice, care nu a fost aprofundată măcar la nivel mediu.
Cum să împaci partea cu întregul…ca să ai conştiinţa că ai făcut o muncă aprofundată? Acest lucru mă întreb zilnic, m-am întrebat mereu, şi constat că partea ajută întregul şi întregul ajută partea în ceea ce fac…pe măsura experienţei mele de azi. Că, dacă aş vrea să văd şi mai multe lucruri în parte, în fragment, nu pot să fac acest lucru, pentru că văd numai cât pot vedea iar dacă vreau să văd totalul, să fac sinteze, nu pot să fac acest lucru decât în măsura în care părţile întregului, văzute de către mine după cum pot acum, mă fac să văd întregul pe măsura mea, a experienţei mele.
Şi aşa…ajung să constat că am un întreg şi am părţile întregului…pe măsura mea, pe măsura vederii mele. Dacă cunoaşterea mea ştiinţifică, literară, umană, tehnologică este cum e…atunci gradul de miopie al ei înseamnă măsura cunoaşterii mele. Însă, dacă observăm câtă muncă, în cât timp am ajuns la această experienţă, cât lucrez, câte proiecte am…se poate observa, prin comparaţie cu alţii, ce eforturi s-au făcut pentru a avea o astfel de vedere asupra lucrurilor.
Posteritatea unui scriitor, a unui om de ştiinţă, a unui Sfânt este inventariată de către noi…şi începem să numărăm…Şi numărăm cât a scris, vedem ce a scris, cât a publicat, cât a avut în manuscris, de ce s-a comportat într-un anume fel într-o anume situaţie…Vedem cum au ars în viaţa lor, la ce intensitate…ce a rămas în urma lor…cine i-a ajutat să facă ce au făcut…câte piedici au avut de trecut…Şi atunci evaluăm experienţa lor şi viaţa lor în alţi termeni, când avem tot mai multe date despre ei, din opera lor sau extra-operă.
Şi observăm lucruri uluitoare! Experienţa unui om, experienţa pe care el ne-a lăsat-o…privită după ce el nu mai este, ne pune în faţa unui unicat mirabil, perplexant, atunci când acest om este un om al creaţiei, al valorii, al sfinţeniei. Şi observăm unicitatea lui nu când ne uităm peste cărţi şi peste operele lui de la distanţă sau ca la talcioc…ci când începem să studiem, parte cu parte, tot fundamentul creaţiei sale…pentru ca să ajungem la om, la ce a fost şi este el pentru noi.
Creatorul a plonjat în viaţa lui în diverse ştiinţe şi experienţe…a creat ceva, ne-a lăsat ceva…şi după el noi trebuie să analizăm membrele…pentru ca să ajungem la simplitatea vieţii lui. Mergem de la simplitate spre specializare pentru ca să ajungem iarăşi la simplitate. Dar simplitatea maturităţii este o multiplicitate de căutări sintetizate. Unii au scris numai despre făina experienţei lor…Alţii au amestecat făina cu tărâţele. Alţii au pus şi mult ingurgitabil – da, ingurgitabil trăit de ei, l-au pus în opera lor – şi ne-au pus pe tavă, o mostră de experienţă greu ingurgitabilă. Ca să simplifici pe Dali, Biblia Satanei sau pe Luther în experienţa ta…şi să vezi ce e bun în ei din maldărul de lucruri iningurgitabile, trebuie să receptezi în mod real, conştiincios, nefalsificat persoana şi opera lor şi apoi…să departajezi între ceea ce e curat, nemincinos în ei…şi ceea ce este vărgat, pătat…
Şi e observabil că, cu oamenii care nu au studiat ceva decât pe jumătate sau au înţeles în fugă un om sau un eveniment sau o carte sau o idee… nu e de vorbit. Şi nu e de vorbit pentru că l-au înţeles sau se raportează la el în mod falsificat, în mod oportunist…şi nu vor să vadă binele şi răul din om sau situaţia la modul real. Omul fără o experienţă profundă nu poate să dialogheze în mod real, pentru că, atunci când l-ai atins în punctele unde el este extremist/ adică puţin informat sau rău-informat, transformă dialogul în abjecţie sau în…tăcere.
Dimpotrivă, multa, prea multa experienţă, ştie să nu se cantoneze în micile discuţii…ci să observe lucrurile de esenţă ale problemei. Experienţa caută ce ne leagă, ce ne zideşte, ce ne uneşte, ce există în mod real…şi de aceea stă în adevăr. Nu se poate experienţă reală fără adevăr, fără adevărul dumnezeiesc şi fără harul lui Dumnezeu.
Însă…nu ştii cum arată experienţa, atunci când ai vrea să o ai…şi nu poţi să explici foarte convingător cum arată, dar o foloseşti, atunci când începi să o ai. Dacă mântuirea, pentru neofit…înseamnă să călătorească cu întrebarea, să aibă şi să caute experienţa altora în faţa ochilor săi…experienţa caută mântuirea cu responsabilitatea de a crea noi şi noi sinteze, tot atâtea răspunsuri pentru cei care o întreabă.
Pr. Dorin